cu mintea aiurea

  Lumina perfectă a  reflectoarelor, hainele strălucitoare, zâmbetele atent studiate...toate creează un miraj care ne face să credem că viața artiștilor sau a persoanelor publice, cei pe care-i vedem mereu la televizor sau în filme, este mai tot timpul formidabilă. Doar că, oricât de strălucitoare pare această lume, ea nu poate fi  photoshopată decât la suprafață. Ceea ce se ascunde sub piele și se reflectă în oglindă atunci când blitzul aparatului dispare, când nu mai e nevoie de zâmbetul perfect și de postura impecabilă, nu este întotdeauna o viață de vis. Este o viață cu suișuri și coborâșuri, uneori cu traume cărate din copilărie, multe cicatrizate deja și care-și preling mai apoi tentaculele în viața de adult.  Mi-au picat în mână două biografii. Foarte bine scrise și uneori, dureros de oneste.  Open a lui Andre Agassi si Inside Out a lui Demi Moore, sunt ca două radiografii ale unor suflete zbuciumate, ca o sternotomie publică, în care li se permite tuturor să arunce o privire. O

  Aud pași moi, calcând agale. Și-ajunge, cât să nu suspin Căci între-un dor și-o îmbrățișare Multe emoții se deschid. Aud cum se deschide ușa, Iar ochi rotunzi, ca de migdală Îmi umplu irisul cu totul Și inima mi-o ţin întreagă. Când se lipește cald si moale De-mi încălzește ziua toată, Îmi simt iar inima vitează, Și-aș cuceri o lume-întreagă.

Când m-ai privit azi,  după ani de înstrăinare, am revăzut ridurile acelea fine care se desenau vioi la colțurile ochilor tăi atunci când îmi vorbeau fericiți. Când m-ai privit azi, după mulți ani de înstrăinare, n-ai irosit vorbe din cele ce se puteau spune. Mi-ai șoptit din nou doar cu privirea toate cuvintele prin care-mi plăcea să mă privești. Și m-am văzut din nou frumoasă. Când m-ai privit azi, după atâția ani de înstrăinare, m-am regăsit, ca atunci, în lumina vie din ochii tăi. Și mi-a plăcut din nou de mine, în toate acele feluri în care uitasem, că adoram cândva să-mi placă.

  Tânjim cu toții după câteva minute în care să putem respira în voie, în care să ne simțim pieptul cum se umple liber de aer, eliberat de strânsoarea aia dintre coaste care-ți spune că mai e încă ceva rămas neterminat și uite că timpul e iar târziu și iar n-am bifat tot ceea ce mi-am propus. Oare cum o fi să-ți fie mintea liberă de toate gândurile astea, să plutească undeva deasupra ta, unde nu e zgomot și nici un lucru rămas nefăcut. Adevărul e că viața ne e modelată de o stimulare continuă. Iar când dăm față în față cu liniștea, nu ne prea descurcăm cu ea. N-o recunoaștem, ne apasă și ne e incomod s-o privim direct în față fără a ști ce să-i spunem. Nu ne mai pricepem să nu facem nimic. Gândiți-vă cât de incomod vă simțiți când, în mijlocul unei discuții, apare o pauză. Dacă se întrerupe internetul, ne enervăm sau intrăm în panică. De cum ne trezim răsfoim paginile internetului, la micul dejun ascultăm știrile, facem sport cu muzica în urechi, în tren citim o carte sau ascultăm ceva

Ieri a fost o zi fără vreme. Luni nu s-a putut hotărî dacă mai vrea să se alinte puțin în raze târzii de soare sau să-și pună șosete moi și să se învelească în plapumă groasă. A scăldat cu picături reci de ploaie, încât a trebuit să-mi scot umbrela ca să nu mă atingă tristețea ei, ca apoi să înceapă să se alinte. A fost chiar șugubeață, încât i-am uitat pentru moment nazurile. Mă molipsise și pe mine cu starea ei senină și caldă, ba chiar mi-a devenit dragă și i-am intrat în joc numai s-o păstrez cât mai mult în stare asta și să nu se amărască din nou. Dar s-a perpelit mai spre seară și n-a mai fost chip s-o dregi. O fi femeie, îmi spun amuzată, dar las gândul ăsta pentru mine, să n-ajungă în urechi străine, că tare s-ar mai bucura la o asemenea ironie. M-am născut toamna, cred că tot o zi sucită ca asta, că altfel nu-mi pot explica melancolia. Cu toate că, parcă se zice că oamenii născuți toamna sunt printre cei mai veseli. O fi adevărat, pot confirma asta doar prin prisma oamenilor n

Haideți să vorbim din nou despre lucrurile frumoase pe care le găsim în România. Că nu-s puține. Fiindcă vom vorbi despre bijuterii, articolul acesta este adresat în special femeilor.  Dar și domnii și-ar putea lua puțin răgaz, să răsfoiască virtual printre aceste opt branduri românești de bijuterii handmade și să-și bucure cu un cadou unicat femeile din viața lor. Psssst, nu uitați că se apropie Crăciunul! 🌲🎅 Contemporia Prima bijuterie pe care mi-am cumpărat-o de la un brand autohton a fost o creație Contemporia .   Inelul color drop  din colecția Chic Drops, un inel delicat, cu o piatr ă  mic ă  de peridot, despre care am aflat mai apoi c ă  este piatra verde a succesului și a fericirii. Mi-e tare drag și acum.   sursa foto: https://contemporia.ro Ioana Streza și Alex Burlacu sunt cei doi designeri care stau în spatele creațiilor Contemporia. Fiecare bijuterie este realizat ă  manual, în serie mic ă  sau unicat, din aur, argint, pietre prețioase și semiprețioase, prin tehnici care

  -De ce ești tristă mami? Te gândești la oamenii care sunt pe nori?  Acesta a fost cel mai plastic mod în care am știut noi a-i explica copilului de ce, pe unii oameni dragi, nu-i vom mai revedea niciodată. Mulți, mult prea mulți dintre cei pe care-i cunosc s-au urcat pe nori pufoși și albi și se încăpățânează să rămână acolo. Iar noi, cei rămași aici jos, ne întindem gâturile în sus spre cer, poate, poate le întâlnim privirea, atunci când si-o coboară spre noi. Ar fi de-ajuns. Chiar și atât ar fi de-ajuns pentru a mai lipi un plasture peste rana deschisă. Poate dorul s-ar mai astâmpăra, e însă doar o bănuială. Căci  oricât am sfredelit până acum cerul cu privirea, eu încă n-am primit răspuns. Voi mai aștepta, iar până atunci nu-mi rămâne decât să continui să trăiesc cu dorul asta strâns între coaste, de mă mir că încă mai pot respira.  Si-așa încerci s-alini dorul, cu ochii opintiți în cerul albastru. Nu va mai fi nicicând la fel, nici acum, nici mai încolo. Nici n-o să doară mai puț

  Ne-am mutat în Germania în 2010. E înspăimântător cum trec anii, mai ales când îi vezi așternuți pe hârtie. Pentru mine, acomodarea, perioada aceea care a fost nevoie să treacă ca totul să capete cât de cât iz de acasă, a durat vreo patru ani. Ani în care am plâns mult si îmi amăgeam dorul de casă împărțind viitorul în luni. Încă patru luni, apoi încă șase, până s-au adunat toate în ani. Cam patru la număr, după care a început să se proiecteze în contururi tot mai clare, viitorul nostru aici.    Motivele care ne-au dozat curajul sau inconștiența în aceasta decizie (despre care voi povesti altă dată) au ținut de demnitatea noastră și nu de ambiții bănești.  Când te așezi într-o altă țară, alta față de cea în care ai crescut și cu ale cărei cusururi crezi că ești familiarizat, pe ai cărei oameni ai impresia că-i cunoști, o iei din nou de la capăt. Lângă alți oameni și alte hibe, într-un sistem cu o altă orânduire. Cea mai copleșitoare a fost la început mentalitatea oamenilor, de multe

Există câteva lucruri pe lumea asta care mă irită instantaneu. Aroganța și ignoranța sunt două dintre ele. Îmi vine în minte și violența, doar că asta n-are de-a face cu povestea de azi.  Mai știu despre mine și că sunt o fire impulsivă, în suferință acută de sindromul salvatorului. Iar uneori aceste simptome se manifestă atât de rapid, încât nu-i dă răgaz părții raționale a creierului nici să-și suflece mânecile. Sistemul meu limbic e la putere, se pare. Ei, și ca să-l mai astâmpăr, când văd că începe să fumege, de teama de a nu cădea în decizii necugetate și iraționale, îl limpezesc puțin în duș rece. Închipuit bineînțeles, ca să mai astâmpere din înflăcărare. Dacă se stinge fumul e semn c-a fost alarmă falsă, dar dacă nu.... Când eram eu copil și prin casa părinților mei apăreau tot felul de musafiri, unii mai prieteni, alții mai puțin, printre ei se regăseau uneori un soi de adulți care mă scoteau din sărite. E adevărat că discuțiile adulților pot fi uneori fascinante, mai ales cân