Nu-mi plac zilele de luni

Ieri a fost o zi fără vreme. Luni nu s-a putut hotărî dacă mai vrea să se alinte puțin în raze târzii de soare sau să-și pună șosete moi și să se învelească în plapumă groasă. A scăldat cu picături reci de ploaie, încât a trebuit să-mi scot umbrela ca să nu mă atingă tristețea ei, ca apoi să înceapă să se alinte. A fost chiar șugubeață, încât i-am uitat pentru moment nazurile. Mă molipsise și pe mine cu starea ei senină și caldă, ba chiar mi-a devenit dragă și i-am intrat în joc numai s-o păstrez cât mai mult în stare asta și să nu se amărască din nou. Dar s-a perpelit mai spre seară și n-a mai fost chip s-o dregi. O fi femeie, îmi spun amuzată, dar las gândul ăsta pentru mine, să n-ajungă în urechi străine, că tare s-ar mai bucura la o asemenea ironie.

M-am născut toamna, cred că tot o zi sucită ca asta, că altfel nu-mi pot explica melancolia. Cu toate că, parcă se zice că oamenii născuți toamna sunt printre cei mai veseli. O fi adevărat, pot confirma asta doar prin prisma oamenilor născuți toamna pe care-i cunosc. Nu-s prea mulți, așa c-o ţin de axiomă. Numai că, atunci când te prinde melancolia, o scoți mai greu la capăt. Ești ca o zi de luni, de noiembrie. Așa, fără de vreme.

Îmi plac mult bancurile. Singura problema este că sunt, probabil, cel mai nepriceput om în a le spune. Mă pricep bine la râs, narațiunea comică însă nu-i de mine, cam așa știu cei din familie. Lăsați-o să vorbească până se apucă de bancuri, că se poticnește și-și uită cursul și trage și frumusețe de banc după ea. Dar le spun alții atât de bine, că ajung să râd cu sughițuri și e de-ajuns câte o porție din asta de oameni cărora le place să fie veseli ca să te transformi într-un joi, sau o sâmbătă în miez de vară. Să uiți că ai fost cândva un luni într-o noiembrie capricioasă.

Asta mi-au luat vremurile prin care trecem acum. Nu m-a durut masca, nici restaurantele închise, nici brutalitatea care și-a făcut loc în alții. Mă amărăște însă, zâmbetul tot mai crispat cu care parcă am vrea să ținem departe teama care plutește în jurul nostru și pe care încercăm s-o negam, cu toate că o simțim până la oase. S-ar dilua dacă ne-ar fi mai cald înăuntru, daca am putea avea lângă noi toți oamenii care știu să ne deseneze zâmbete pe față si să ne facă carnea să râdă de bine în noi. După ei am tânjit lunile astea, iar dorul de ei mi l-am întins peste zile transformate în săptămâni și apoi în luni care nu au capăt. E tare greu că fizic suntem atât de departe unii de alții, iar lumea asta pare atât de lungă și de lată când ai de alinat doruri prin cabluri de telefon. Avem nevoie de apropiere, să simțim cum ne risipim de bine în energia celui drag. Nici un telefon lipit rece de ureche nu-ți poate mângâia cald obrazul. S-a cumulat mult dor în lunile astea. Așa că, vom mai bâjbâi puțin printre zile tomnatice de luni, așteptând cuminți să se facă soare, cald și joi.