Norii pe care se aşază oameni

 

-De ce ești tristă mami? Te gândești la oamenii care sunt pe nori? 

Acesta a fost cel mai plastic mod în care am știut noi a-i explica copilului de ce, pe unii oameni dragi, nu-i vom mai revedea niciodată.

Mulți, mult prea mulți dintre cei pe care-i cunosc s-au urcat pe nori pufoși și albi și se încăpățânează să rămână acolo. Iar noi, cei rămași aici jos, ne întindem gâturile în sus spre cer, poate, poate le întâlnim privirea, atunci când si-o coboară spre noi. Ar fi de-ajuns. Chiar și atât ar fi de-ajuns pentru a mai lipi un plasture peste rana deschisă. Poate dorul s-ar mai astâmpăra, e însă doar o bănuială. Căci  oricât am sfredelit până acum cerul cu privirea, eu încă n-am primit răspuns. Voi mai aștepta, iar până atunci nu-mi rămâne decât să continui să trăiesc cu dorul asta strâns între coaste, de mă mir că încă mai pot respira. 

Si-așa încerci s-alini dorul, cu ochii opintiți în cerul albastru. Nu va mai fi nicicând la fel, nici acum, nici mai încolo. Nici n-o să doară mai puțin. Durerea va rămâne acolo, pansată cu plasturi de mâna a doua, care se vor desprinde la cea mai ușoară amintire. Și-atunci vei privi din nou spre nori albi și pufoși, căutând culori din iris în ale cărui nuanțe te regăseai cel mai bine. 

Mi-ar plăcea să fie mai simplu. Să avem o cheie pe care doar să o răsucim atunci când devine prea mult. Atunci când simți că nu mai poți. Să-ti poți da răgaz, să-ți tragi aer în suflet ca să nu mai simți că te sufoci. Dar nu se poate. Nu exista cheie, nu există răgaz. Și-atunci îți iei dorul cu tine, ți-l porți prin lume disipat sub piele, ca pe un frate siamez. 

Sunt mulți nori albi, cu prea mulți oameni dragi pe ei. Iar noi, tot prea mulți aici jos cu gâturile alungite spre cer, căutând pansamente ca să domolim dorul.