(Pre)judecăți dintr-o țară străină

 

Ne-am mutat în Germania în 2010. E înspăimântător cum trec anii, mai ales când îi vezi așternuți pe hârtie. Pentru mine, acomodarea, perioada aceea care a fost nevoie să treacă ca totul să capete cât de cât iz de acasă, a durat vreo patru ani. Ani în care am plâns mult si îmi amăgeam dorul de casă împărțind viitorul în luni. Încă patru luni, apoi încă șase, până s-au adunat toate în ani. Cam patru la număr, după care a început să se proiecteze în contururi tot mai clare, viitorul nostru aici.   

Motivele care ne-au dozat curajul sau inconștiența în aceasta decizie (despre care voi povesti altă dată) au ținut de demnitatea noastră și nu de ambiții bănești. 

Când te așezi într-o altă țară, alta față de cea în care ai crescut și cu ale cărei cusururi crezi că ești familiarizat, pe ai cărei oameni ai impresia că-i cunoști, o iei din nou de la capăt. Lângă alți oameni și alte hibe, într-un sistem cu o altă orânduire. Cea mai copleșitoare a fost la început mentalitatea oamenilor, de multe ori încorsetată de ego-ul unei țări prospere, pentru care Estul e de cele mai multe ori asociat doar cu lipsurile și sărăcia. 

Despre cultura noastră, căldura și legătura dintre generații, dăruirea aceea veritabilă din inima de părinte, nu întreabă decât puțini. Iar când încep să povestesc despre acasă, le văd surpriza care li se întipărește pe chip, iar asta nu mai are nevoie de cuvinte.

''La ce instrument muzical cântați?'' a fost prima întrebare pe care am primit-o de la unul dintre medicii cu care lucram la primul meu loc de muncă. ''Pentru că fiecare român pe care l-am cunoscut știe să cânte la un instrument muzical'' a venit continuarea, observând probabil surpriza din ochii mei. M-a surprins, e-adevărat, era prima remarcă admirativă pe care-o auzeam despre noi. Am bâiguit ceva despre niște lecții de vioară, dar doar așa, la nivel de amator, fericită însă ca n-am pus eu punct listei lui de români artiști. 😊

Paleta de oameni e largă și colorată oriunde. Oameni dezinformați sau vanitoși, îngrădiți de propriile lor prejudecăți, se găsesc peste tot, indiferent de limba în  care-și exprimă mărginirile. Dar după anii ăștia, prejudecățile nu mă mai ating. La început, întrebări de genul ''aveți și voi acasă telefon mobil sau televizor?'' mă afectau teribil. Acum ţin însă să lămuresc problema până la capăt, cu de-amănuntul, să le fie clar că nu numai c-am văzut, dar calitatea și viteza de funcționare era mult mai bună. Recunosc, o fac pentru propria-mi vanitate. Și mai știu acum și că, asemenea curiozități risipite prin vorbe, nu ne mai plasează pe noi, interlocutorii, pe picior de egalitate, ci îl coboară pe el, întrebătorul multe trepte în jos.

Dar am întâlnit aici și oameni frumoși, mulți la număr, care m-au susținut și au avut încredere în mine, cum n-am găsit acasă. Adevărați profesioniști, cu viziuni largi, curioși să spicuiască din frumusețile unei culturi noi,  pentru care nu exista granițe și naționalități, decât oameni. Și au venit la pachet cu prietenii frumoase și oameni care îmi seamănă.

Daca trag linie, e bine. Și când nu va mai fi, când vom simți că nu mai e locul nostru aici, ne vom întoarce. Pentru că știm că avem unde și la cine să ne întoarcem, nu suntem ai nimănui.