Guvernantele din viața noastră

Există câteva lucruri pe lumea asta care mă irită instantaneu. Aroganța și ignoranța sunt două dintre ele. Îmi vine în minte și violența, doar că asta n-are de-a face cu povestea de azi. 

Mai știu despre mine și că sunt o fire impulsivă, în suferință acută de sindromul salvatorului. Iar uneori aceste simptome se manifestă atât de rapid, încât nu-i dă răgaz părții raționale a creierului nici să-și suflece mânecile. Sistemul meu limbic e la putere, se pare. Ei, și ca să-l mai astâmpăr, când văd că începe să fumege, de teama de a nu cădea în decizii necugetate și iraționale, îl limpezesc puțin în duș rece. Închipuit bineînțeles, ca să mai astâmpere din înflăcărare. Dacă se stinge fumul e semn c-a fost alarmă falsă, dar dacă nu....

Când eram eu copil și prin casa părinților mei apăreau tot felul de musafiri, unii mai prieteni, alții mai puțin, printre ei se regăseau uneori un soi de adulți care mă scoteau din sărite. E adevărat că discuțiile adulților pot fi uneori fascinante, mai ales când se cern prin urechile și ochii unui copil curios. Iar acest fel de adulți erau cei care, la un moment dat, ne trimiteau pe noi copiii în camera noastră, ca să ne ocupăm de-ale noastre. ''Hei, tu, copile, care nu știi oricum prea multe, du-te în camera ta, că discuția asta de-aici, de la masă, nu e pentru tine. Joacă-te tu cu ale tale și lasă-ne pe noi adulții să discutăm chestii serioase'', așa suna vorba lor tradusă în capul meu. Nu știu de ce, dar asta avea întotdeauna o tentă umilitoare pentru mine. Poate și fiindcă nu eram obișnuită cu o atitudine de genul acesta. Părinții mei ne tratau tot timpul cu seriozitate, cel puțin acesta era sentimentul pe care ni-l ofereau, iar o vorbă de felul celeilalte, venită din gură străină, lăsa o dâră de umilință pe orgoliul meu de copil. 

Am o aversiune sinceră față de ideea de a trimite un copil în camera lui, indiferent de context. Cred că nici prin cap nu ne-ar trece să-i spunem șefului sau unui coleg de muncă: Hai du-te tu în biroul tău, fiindcă discuția care urmează este un pic cam mult pentru tine. De ce i-aș spune-o atunci copilului meu?  Daca contextul nu permite, cea mai buna atitudine este să ne punem cenzură la gură. Și să nu abuzăm de poziția de adult.

Vi s-a întâmplat să mergeți la restaurant, părinți cu copil, copil deja la vârsta la care stă singur pe scaun, iar pe masă să vi se aducă doar două farfurii?  Nouă da. Într-o astfel de situație, eu sau soțul meu mutam farfuria noastră în fața copilului și mai ceream încă una. Abia atunci unora li se aprindea beculețul. Altora, nici măcar atunci.

Cam despre asta-i și povestea mea. Într-un fel sau altul, aceeași Mărie dar cu alta pălărie. S-a întâmplat acum vreun an, când  conduceam o prietenă împreună cu copiii ei la aeroport. În timpul în care ei așteptau la coadă pentru check-in, copilul meu intră într-un magazin de-acolo, unde văzuse într-o vitrină de frigider, o caserolă cu fructe. Pe rafturile din magazin, pe principii de marketing bine elaborate,  erau expuse tot felul de jucării, la înălțimea ideală pentru un copil de trei ani, chiar și mai mic. Pentru a putea copilul admira în voie și, cu puțin noroc, să și părăsească magazinul cu cel puțin o jucărie cumpărata. Tactica de marketing a funcționat de minune,  copilul cade victimă unui trenuleț de lemn. De lemn, deci fără posibilitatea de a se sparge. Ia cutia în brațe și o analizează vrăjit. Eu scotocesc după niște mărunțiș pentru fructele copilului. În timpul ăsta, dintr-un simț educativ copleșitor,  doamna vânzătoare se îndreaptă spre copil și, fără a-i adresa vreun cuvânt, îi ia jucăria din mâini și-o aşază din nou pe raft. Ca o guvernantă severă cum eu numai în filmele cu aristocrați am mai văzut. Fără o vorbă sau o privire spre copil, care evident că începuse să plângă neînțelegând situația,  se întoarce cu aceeași atitudine seacă înapoi la tejghea. Mult n-am înțeles nici eu din ce se întâmplă. Doar că, în loc de plâns, în capul meu tocmai îmi puneam mănușile de box și o chemam în ring. Da...(doar) în mintea mea. Ies din magazin să-mi răcoresc creierii. Ceva era fundamental greșit în toată abordarea asta. 

Intru din nou cu copilul în magazin și-l rog să-și aleagă o jucărie. Merge exact la acelaşi trenuleț din lemn, de pe acelaşi raft unde îl așezase doamna guvernantă. Îl rog să-l așeze pe tejghea. În timp ce plătesc îi spun doamnei politicos că o rog ca data viitoare să nu mai smulgă nimic din mâinile unui copil, fără bunul simț de a-i explica măcar ce face.

-Jucăria se putea sparge, începe justificarea.

-În primul rând, ar trebui să cunoașteți lucrurile pe care le aveți pe rafturi. Știți că era o jucărie din lemn care e evident că nu se poate sparge. Iar dacă e ceva fragil, vă rog să-l așezați la o înălțime la care copiii mici nu pot ajunge. Iar dacă să comunicați cu copilul e prea mult, vorbiți atunci cu părintele. Eram acolo, la un metru distanță.

Doamna mă privea ca și cum ii vorbeam în limbi străine. Nu știu dacă a priceput mare lucru. Eu, spunându-i ce-am pe suflet, mi-am mai recuperat niște ani din viață, ce-i drept cam afumați. Dar ceea ce-a contat e că, prin atitudinea mea, i-am dat copilului meu un exemplu. Da, știu, la a doua încercare, dar cu mintea limpezită. Să nu-i fie teamă să dezaprobe un comportament și să ia atitudine atunci când ceva nu i se pare în regulă.

Nu putem să schimbăm oameni. Unii trec prin viață cu niște carențe majore,  cu o inteligență emoțională precară sau inexistentă. 

Morala mea: nu e rău să aveți mereu apă rece la voi pentru situații extreme. Răcorește creierul, sau măcar fața celui care vă întinde nervii. Mda, asta e o scena frumoasă, care se petrece doar în capul meu.