Cinci minute de plictiseală pe zi

 

Tânjim cu toții după câteva minute în care să putem respira în voie, în care să ne simțim pieptul cum se umple liber de aer, eliberat de strânsoarea aia dintre coaste care-ți spune că mai e încă ceva rămas neterminat și uite că timpul e iar târziu și iar n-am bifat tot ceea ce mi-am propus. Oare cum o fi să-ți fie mintea liberă de toate gândurile astea, să plutească undeva deasupra ta, unde nu e zgomot și nici un lucru rămas nefăcut.

Adevărul e că viața ne e modelată de o stimulare continuă. Iar când dăm față în față cu liniștea, nu ne prea descurcăm cu ea. N-o recunoaștem, ne apasă și ne e incomod s-o privim direct în față fără a ști ce să-i spunem. Nu ne mai pricepem să nu facem nimic. Gândiți-vă cât de incomod vă simțiți când, în mijlocul unei discuții, apare o pauză. Dacă se întrerupe internetul, ne enervăm sau intrăm în panică. De cum ne trezim răsfoim paginile internetului, la micul dejun ascultăm știrile, facem sport cu muzica în urechi, în tren citim o carte sau ascultăm ceva în căști, iar seara ne prinde cu un laptop în brațe sau în fața televizorului. Și printre toate astea, jonglăm cu serviciul, copiii, îndatoririle zilnice.

Și-atunci, cum am putea ști să folosim liniștea din jurul nostru, atunci când ea apare? Iar dacă n-o găsim, s-o căutăm și s-o luăm cu noi, chiar și atunci când mai sunt multe de făcut. Să ne dăm voie să ne plictisim măcar cinci minute. Cinci minute din cele o mie patru sute patruzeci care ticăie într-o zi să le păstrăm doar pentru noi. Să-ti simți pulsul și liniștea din minte, să tragi aer în piept pe săturate, să-ți lași mintea să se odihnească. Nu e timp irosit, ci o liniște care eliberează. Spre trecut, prezent și viitor.