copil mic, părinți nebuni. prima ieșire în doi de când am devenit părinți.

Trei melodii, atât a durat. Summer of '69, Please Forgive Me, iar pe cea de-a treia n-o mai am în minte, mi s-a șters instantaneu din amintire, o dată cu apelul care lumina ecranul telefonului și cu vocea bărbatului întors în sala de concert după nici nici două minute de conversație telefonica. ''Copilul plânge, vrea la tine, a început la vreo zece minute după ce-am plecat și nu se oprește''. 

Poate sunt eu nebună, dar una dintre sensibilitățile mele de mamă e tocmai asta, să nu plângă copilul de dor. Că de plâns are voie, chiar îl încurajăm în direcția asta, să se descarce, că doar și băieții plâng câteodată, dar să strige Mama! Mama! iar eu să nu fiu acolo să-l iau în brațe, asta nu se face. 

Ce să-i faci?, ne-am ridicat, în două minute eram în mașină și-am plecat că doar nu era să las copil mic neconsolat și cu dor de mamă pe deasupra. Adio Brian Adams! Rămâi cu bine în costumul mișto care-ți șade atât de bine și cu vocea ta sublimă, sper să ne revedem când copilul va fi mai mare. 

Se potrivise totul parcă mult prea bine. Aveam cine să stea cu copilul, reușisem chiar să-l pun în pat la ora potrivită astfel încât să putem pleca la timp și când mai pui și cheful nostru de distracție ca in timpurile fără griji, n-avea cum să nu iasă bine. Doar că planetele s-au aliniat ca vai de ele, și-au spart  amărâtă de aventură, prima de altfel de când deveniserăm părinți, ca o bulă de săpun. Mi-a luat mai mult timp să mă gătesc, că de distracție n-am prea avut parte. 

Finalul? Ca în orice poveste cu final fericit. Vă zic eu, copiii au un radar și senzori pentru detectarea plăcerilor părinților și mijloacele necesare pentru sabotajul corespunzător.

Deschidem ușa, cu sufletul la gură. Copilul, oprit de mult din plâns, ne aștepta jucând-se senin în camera lui.