cu mintea aiurea

Trebuie să fii un anumit soi de om să poți face meseria asta, mi-a spus înainte de a ieși pe ușă,  iar eu am rămas cu mintea departe, privind în urma lui. Nu m-am gândit nicicând astfel. Privind înapoi, nici nu mai știu când și cum de am ales meseria asta, sau o fi fost invers și m-a ales ea pe mine. Să fie oare Sindromul Salvatorului de care sufăr încă și azi cel care m-a tras în direcția asta, habar n-am, dar cândva n-am mai știut altceva, decât că vrea să devin medic. Mama n-a fost foarte încântată când a auzit asta, mi-a spus să mă gândesc bine, că sigur va fi foarte greu, mai ales după ce ai și familie, eu am rămas la ideea mea, ea m-a lăsat în pace. E bine oarecum că, atunci când acaparăm vise din astea mărețe în noi, suntem încă naivi,  o facem din considerente altruiste și nu le mâzgălim cu alte mizerii. Pe mine m-a impresionat mereu suferința, nu-mi place să o văd, cred că nu știu să reacționez prea bine atunci când mă confrunt cu ea, mă impresionează lacrimile, oamenii decepț

Î n dimineața asta e multă zarvă în capul meu. Gândurile mi se înghesuie unele în altele, unele pleacă, dar imediat vin altele care să le ia locul. M-am trezit devreme, cu poftă de cafea. Am băut-o citind din cartea pe care am început-o acum două zile, așa cum încep cele mai bune dimineți ale mele. Nu e mereu timp pentru așa ceva,  de-asta pun alarma să sune înainte să apară lumina afară.  M-am așezat apoi pe covor, cu picioarele încrucișate și spatele drept,  așa cum fac în toate diminețile în care lucrurile decurg în orânduială,  și închid ochii. Doamna din aplicația de pe telefon, care își are rostul să cumințească neliniștea din oameni,  îmi spune cu vocea ei blândă să închid ochii și să respir adânc. Fac. Apoi, ca și când ar vorbi direct din mintea mea, aproape sufocată acolo de gândurile mele,  îmi spune să nu-mi fac griji dacă nu le pot domoli, să le las să plece cu fiecare expir lung și calm.  Îmi place optimismul ei, dar ele s-au prins încăpățânate de mine. Sunt vesele și chic

E lună plină în noaptea asta, sau pe aproape, cu un contur lin și neted, ce delimitează atât de fin lumina ei de negrul nopții.  I-am arătat-o copilului,  cu tot cu petele gri de pe ea și i-am spus că acolo, sub griul acela, se ascund munți. Parcă așa am învățat cândva,  nici nu știu dacă e întru totul adevărat, dar el nu a pus la îndoială adevărul poveștii mele, ci a luat-o de bună,  s-a imaginat apoi direct în spațiu, voia să ne ia și pe noi în racheta lui și să adunăm împreună pietre de pe lună.   -E posibil, mama? și a spus asta cu atâta speranță, încât mi-ar fi plăcut să-i spun un da hotărât, chiar dacă știu că acolo sus e tare, tare departe, iar mie nu-mi plac distanțele între noi. -Nu știu,  poate atunci când vei fi mare și îți dorești foarte mult lucrul ăsta, se va putea întâmpla, i-am răspuns cu un entuziasm vlăguit de gândul de dinainte. El a rămas cu mintea la cosmos și stelele pe care visează cândva să le atingă, iar mie mi s-a așezat un nod greu în piept la gândul că el se

N-am mai avut de mult răgazul de a asculta noaptea. Sunt multe de făcut peste zi, ziua - fie ea și de vară- e scurtă totuși pentru câte am vârî noi în ea, iar când se ascunde lumina și face loc nopții, greu mai storci energie pentru altceva.  Casa e mută acum, așa se aude din spatele pereților, dar dacă ciulești bine urechile, se aud respirații moi și fragede. Dorm copiii. Mă minunez de energia lor fără epuizare, de jocul lor neîntrerupt când, uneori, sau de cele mai multe ori, eu abia trag de mine să storc un ultim picur de vlagă.  Îmi place liniștea nopții, mă las absorbită în ea, cu foșnetul vântului cald ce necăjește frunzele și norii și cu zgomotele surde și îndepărtate de mașini și oameni întârziați acasă. Mi-e indispensabilă liniștea asta,  îmi pune ordine în gânduri și sufletul la locul lui, îmi dă voie să-mi aparțin și mie, după ce peste zi încerc să-i împac pe alții.  Sunt pe balcon în întunericul nopții calde, încă în zumzăiala gândurilor mele, dar simt cum încet devine totu

Copilul mic adoarme, Evrica!, asta după ce, cu ea în brațe, m-am legănat pe câteva piese ale lui Chris Norman. Îmi place de nu mai pot muzica lui, dar fără supărare Chris, de-abia așteptam să deschid din nou memoriile lui Matthew Perry, actorul care îl interpretează pe Chandler în serialul Friends, pentru cei care nu sunt familiarizați cu numele. Friends, Lovers,  and the Big Terrible Thing se cheamă cartea, voi scrie despre ea când o voi termina, în fine, dar altceva aveam de zis azi. Pun copilul în pat,  ies cu grijă,  îmi pregătesc o cană cu ceva cald, deschid cartea, nu durează mult și sunt prinsă în poveste, până acum îmi place tare. -Mama, mi-e foame, cere copilul cel mare, mă ridic, scot mâncarea pe care i-o pregătisem la micul dejun și pe care nu o mâncase, l-am înțeles,  l-a zăpăcit o viroză zilele astea și n-a mai avut poftă de nimic,  nici măcar foame nu i-a fost, așez totul pe masă. Mă așez din nou, iau cartea în mână, citesc două rânduri, sună telefonul, să răspund, să nu

În multe zile, singurul timp pe care îl am doar pentru mine este cel petrecut în mașină, în drumul spre serviciu. Sunt patruzeci de minute dus, patruzeci de minute înapoi.  Înainte, cum mă urcam în mașină dădeam muzica tare de tot,  să-mi urle în urechi, să mă devieze de la gânduri sau stări care încercau să-mi fure atenția și aveam impresia că asta mă încarcă cu energie. Doar că toate acele gânduri împinse la o parte și ignorate răbufneau la un moment dat sub forma lipsei de răbdare, a frustrării, a vinei. Căutam vinovați în jur pentru tot ceea ce simțeam. Răbufneam, uneori chiar și fără zgomot, o implozie sufletească, iar toate trăirile astea mă umpleau apoi de vină și regrete. Un cerc vicios, un șoricel pe roată.  Acum e altfel. Nu-mi mai place zgomotul strident din jur și și mai puțin atunci când îl simt în mine. Simt mai multă pace, am mai multă înțelegere față de ceea ce mi se întâmplă, iar atunci când ceea ce simt se tulbură, fiindcă se întâmplă și asta din când în când, e perfe

Serialul Friends e pentru mine ceva aparte, asta în mare parte pentru că îl asociez cu  începuturile mele în țări străine, când mi-a fost greu, mult de greu, iar momentele alea mi le pansam cu câte un episod cu Monica,  Chandler,  Rachel,  Ross,  Joey și Phoebe. Încă mai fac asta și azi, e junk food ul meu pentru suflet, soluția mea rapidă de îndepărtat nefericirea. Și cum am și eu niște ani, iar momente de criză care cereau tratamente rapide am avut destule, am revăzut între timp episoadele de am și uitat de câte ori. Și tot îmi plac și râd de fiecare dată,  chiar dacă cunosc deja replicile, e încă comedia mea preferată. Dintre toate personajele,  cel mai haios mi s-a părut Chandler. Se zice că oamenii foarte veseli duc în ei și cu ei multe conflicte și tristețe și se pare că regula s-a adeverit și în cazul lui. Friends, Lovers, and the Big Terrible Thing, memoriile lui Matthew Perry, actorul care îl interpretează pe Chandler, e o carte tristă, poate una dintre cele mai triste pe ca