în mine, fără zgomot

În multe zile, singurul timp pe care îl am doar pentru mine este cel petrecut în mașină, în drumul spre serviciu. Sunt patruzeci de minute dus, patruzeci de minute înapoi. 

Înainte, cum mă urcam în mașină dădeam muzica tare de tot,  să-mi urle în urechi, să mă devieze de la gânduri sau stări care încercau să-mi fure atenția și aveam impresia că asta mă încarcă cu energie. Doar că toate acele gânduri împinse la o parte și ignorate răbufneau la un moment dat sub forma lipsei de răbdare, a frustrării, a vinei. Căutam vinovați în jur pentru tot ceea ce simțeam. Răbufneam, uneori chiar și fără zgomot, o implozie sufletească, iar toate trăirile astea mă umpleau apoi de vină și regrete. Un cerc vicios, un șoricel pe roată. 

Acum e altfel. Nu-mi mai place zgomotul strident din jur și și mai puțin atunci când îl simt în mine. Simt mai multă pace, am mai multă înțelegere față de ceea ce mi se întâmplă, iar atunci când ceea ce simt se tulbură, fiindcă se întâmplă și asta din când în când, e perfect normal, nu mai fug ci rămân acolo, atentă la emoțiile mele. Încerc să înțeleg mecanismul care le-a declanșat, nu le mai ascund sub preș, ci mă confrunt cu ele. Nu mai dau muzica la maxim, ci caut liniștea. 

E atât de bună și caldă senzația asta, încât nu mai are nevoie de validare din jur și nici nu caută vinovați în alții, în cea mai mare parte a timpului. Fiindcă nu-mi iese întotdeauna. Nu poți să te debarasezi ușor de comportamente care s-au prins de tine, încât aproape ai ajuns să te identifici cu ele, e nevoie de timp, de încercări, de recidive. Dar momentele alea în care eram cuprinsă de refulări sunt mult mai rare și știu cam cum să le gestionez. 

Îmi aduc aminte de mine acum zece ani, cât zbucium și plâns aveam uneori în mine. Și mă simt pe mine acum, azi, cum s-au liniștit toate.

Chiar și cel mai uriaș vapor din lume, dacă își schimbă direcția fie și doar cu un grad pe zi,  în o sută optzeci de zile ajunge în direcția opusă.