medici

Trebuie să fii un anumit soi de om să poți face meseria asta, mi-a spus înainte de a ieși pe ușă,  iar eu am rămas cu mintea departe, privind în urma lui.

Nu m-am gândit nicicând astfel. Privind înapoi, nici nu mai știu când și cum de am ales meseria asta, sau o fi fost invers și m-a ales ea pe mine. Să fie oare Sindromul Salvatorului de care sufăr încă și azi cel care m-a tras în direcția asta, habar n-am, dar cândva n-am mai știut altceva, decât că vrea să devin medic. Mama n-a fost foarte încântată când a auzit asta, mi-a spus să mă gândesc bine, că sigur va fi foarte greu, mai ales după ce ai și familie, eu am rămas la ideea mea, ea m-a lăsat în pace.

E bine oarecum că, atunci când acaparăm vise din astea mărețe în noi, suntem încă naivi,  o facem din considerente altruiste și nu le mâzgălim cu alte mizerii. Pe mine m-a impresionat mereu suferința, nu-mi place să o văd, cred că nu știu să reacționez prea bine atunci când mă confrunt cu ea, mă impresionează lacrimile, oamenii decepționați, pierderile, îmi dau și mie lacrimile în situațiile astea, dar încerc să le țin în mine, mă împiedic în cuvinte și gesturi. Nu-i nimic, că te mai călește și viața cu timpul, iar meseria asta și mai mult.

Și din naivitatea asta dulce, începi meseria cu mult optimism, te crezi în stare să muți munți,  dar vezi apoi că ai puteri limitate, că uneori binele îl obții doar pe jumătate  sau vine doar cu fărâme, nu depinde mereu de tine. Te bucuri însă și de atât, pentru că atât timp cât întrevezi viața mai rămâne o șansă și ești recunoscător pentru ea. Uneori însă,  binele nu se arată.

Nu mă văd făcând altceva, cu toate că am avut momente destule în care mi s-a părut mult prea greu, greu fizic, foarte greu sufletește, momente în care am crezut că orice altă meserie din lume mi-ar fi adus o viață mai ușoară.

Medicii sunt printre profesiile cu cel mai mare risc de burnout. Gărzile de noapte, doamne cât pot fi de lungi, uneori și în șiruri de patru-cinci una după alta, weekend-uri petrecute pe holuri de  spital,  situațiile limită, pe care le-am retrăit apoi în mintea mea, din nou și din nou, oare aș fi putut face mai bine, limita atât de subțire între viață și moarte pe care am văzut-o de atâtea ori prin fața ochilor, atâtea povești triste, din care se rup mereu bucăți care rămân în tine, toate astea m-au adus și pe mine aproape de epuizare. Și totul s-a intensificat parcă după ce au apărut copiii, am devenit un pendul între două lumi, mereu pe fugă și în goana de a le împăca pe toate și care, oricât s-ar fi străduit,  era măcinat de remușcare.

Acasă  rămâneau copiii, aveam mereu senzația că nu am stat suficient de mult cu ei, că nu a fost destul timpul, apoi nopțile în care ei m-ar fi vrut acolo și eu nu eram, iar eu urmăream în schimb monitoare sau puneam branule.

Pe de cealaltă parte,  îmi plac oamenii, îmi plac poveștile lor, mă umple de bine sentimentul că am putut ajuta și că acțiunea mea a făcut o diferență, mai e recunoștința din ochii lor și pentru care nici măcar nu ai nevoie de cuvinte. Recunosc că am devenit dependentă de toate astea.

M-am gândit de multe ori că mi-ar fi fost poate mai ușor altfel, altundeva, făcând altceva, dar totuși,  ce altceva aș putea face și care să mă fericească atât. Nu am aflat încă.