departe
I-am arătat-o copilului, cu tot cu petele gri de pe ea și i-am spus că acolo, sub griul acela, se ascund munți. Parcă așa am învățat cândva, nici nu știu dacă e întru totul adevărat, dar el nu a pus la îndoială adevărul poveștii mele, ci a luat-o de bună, s-a imaginat apoi direct în spațiu, voia să ne ia și pe noi în racheta lui și să adunăm împreună pietre de pe lună.
-E posibil, mama? și a spus asta cu atâta speranță, încât mi-ar fi plăcut să-i spun un da hotărât, chiar dacă știu că acolo sus e tare, tare departe, iar mie nu-mi plac distanțele între noi.
-Nu știu, poate atunci când vei fi mare și îți dorești foarte mult lucrul ăsta, se va putea întâmpla, i-am răspuns cu un entuziasm vlăguit de gândul de dinainte.
El a rămas cu mintea la cosmos și stelele pe care visează cândva să le atingă, iar mie mi s-a așezat un nod greu în piept la gândul că el se va desprinde cândva și că nici măcar nu mai e chiar atât de mult până atunci.
Comentarii
Trimiteți un comentariu