noaptea

N-am mai avut de mult răgazul de a asculta noaptea. Sunt multe de făcut peste zi, ziua - fie ea și de vară- e scurtă totuși pentru câte am vârî noi în ea, iar când se ascunde lumina și face loc nopții, greu mai storci energie pentru altceva. 

Casa e mută acum, așa se aude din spatele pereților, dar dacă ciulești bine urechile, se aud respirații moi și fragede. Dorm copiii. Mă minunez de energia lor fără epuizare, de jocul lor neîntrerupt când, uneori, sau de cele mai multe ori, eu abia trag de mine să storc un ultim picur de vlagă. 

Îmi place liniștea nopții, mă las absorbită în ea, cu foșnetul vântului cald ce necăjește frunzele și norii și cu zgomotele surde și îndepărtate de mașini și oameni întârziați acasă. Mi-e indispensabilă liniștea asta,  îmi pune ordine în gânduri și sufletul la locul lui, îmi dă voie să-mi aparțin și mie, după ce peste zi încerc să-i împac pe alții. 

Sunt pe balcon în întunericul nopții calde, încă în zumzăiala gândurilor mele, dar simt cum încet devine totul tot mai lin. Acum se aude doar vântul, undeva departe.