nedisimulat

N-am mai stat de mult timp așa, doar noi doi, pierduți printre oameni străini. Am găsit o masă în colțul cafenelei. Eu mi-am luat un cappucino, el o apă și am început să vorbim. Vorbele curgeau lin și libere, fără sfiala pe care o simți mereu între coaste atunci când începi să te deschizi în fața cuiva. N-am mai avut de mult răgazul să te privesc cu adevărat în ochi, mereu parcă ne întrerup zgomote și oameni. Și parcă ne prea grăbim, totuși. E și ciudat să fim doar noi doi și niciun cunoscut prin preajmă, să fim acolo pentru noi și nimic altceva. Simțeam cu fiecare vorbă cum pot să dau jos măști de pe mine, cele prin care încercăm cu toții să ne acoperim hibele în fața oamenilor. Sunt grele. Uneori mă dor umerii de ele, dar vezi și tu că oamenilor le e mai ușor să nu te simtă cu adevărat. Fiecare cu ale lui în cârcă. Dar cu tine e altfel, nu am nevoie de disimulare. Simt cum măștile se simt de prisos și alunecă toate la o parte. Stau doar eu în fața ta și nu mi-e frică. Nici de judecată, nici că n-aș fi destul. Stau în fața ta așa, goală de orice prefăcătorie iar tu nu râzi. Știu că te-am găsit.