dependențe

Pe cer se întindea lumina. Aveam în ochi muguri de viață și parfumul de liliac albastru încă pe piele. Cât de mult îmi place să fiu. Tânără, cu tine, prinsă în iubire. Îmi dă dependență, singura pe care o am.

Îmi plac privirile oamenilor. Cele vii, pătrunzătoare, care îți răscolesc sub piele, apoi se înfig acolo și rămân, chiar dacă corpul le pleacă. Și apoi vocea, caldă și fermă, cu un tremor abia simțit când vorbește despre frumos. Și cât frumos e în lume, e mult de vorbit, dacă stai și-l adulmeci pe îndelete. Fără frică sau prejudecată, fără grabă. Pur și simplu.

Doar în liniște am reușit să mă găsesc pe mine. Am căutat tăcerea aceea goală, fără zgomot pustiu, ani întregi, fără astâmpăr. Și am găsit-o ascunsă într-un ungher din inima mea. Era palidă și temătoare. Dar atât de frumoasă, cum nu știusem să mă văd vreodată. Când i-am dat drumul, i-am văzut strălucirea. A prins curaj și nu i-a mai fost frică de bârfe și vorbe-n vânt, nici de invalidare. Așa renasc oamenii, când se regăsesc pe sine. Așa le ajunge privirea să sape în ceilalți, doar când ochii le sunt plini de sevă. Așa am ajuns să te iubesc și mai mult, învățând să mă iubesc pe mine.