partea bună a furiei

Sunt un om furios chiar dacă nu exteriorizez furia. Dar o simt în mine, uneori într-un fel atât de năvalnic și nesupus încât mi-e greu să-i fac față. Uneori e mai puternică decât mine și mă răzbește, iar sentimentul pe care îl lasă în urma ei e de nepotrivire, o schizmă între autenticitatea mea și ceea ce se așteaptă să fiu.

Bunica mi-a zis o dată că sunt rea fiindcă plângeam. Altă dată, fiindcă i-am răspuns înapoi. Fiindcă așa cred oamenii când celălalt nu răspunde conform nevoii lor, că ceva e în neregulă cu el. Încă nu-mi dau seama de ce vorbele ei au contat atât de mult pentru mine, știam însă că sunt nedrepte, că eu nu sunt așa, și mai știam și că așteapta de la mine să fiu cuminte. Și cine nu-și dorește să fie o fată cuminte, pe placul tuturor, chiar dacă asta înseamnă să renunți la autenticitate și să te mulezi după nevoile celorlalți. Eu mi-am dorit.

Nedreptatea e singurul lucru care mă activează. Dar o face puternic, indiferent dacă e vorba de vorbe nejuste, de fapte sau de inechitate emoțională. De când mă știu, sentimentul dreptății a fiert în mine. Niciun alt sentiment nu mă răscolește atât de tare, încât să merite un răspuns. Nici minciuna, nici ignoranța, nici măcar trădarea. Dorind însă să fiu o fată cuminte și pe placul celorlalți, mi-am subjugat adeseori riposta, i-am oprit pornirile punându-i mâna pe gură. Dar ce bine că urletul ei a fost uneori mai puternic decât forța împotrivirii mele și a ieșit din lanț, ca să-și vorbească dreptatea.

Am fost învățați să fugim de furie, ca și cum ar fi un sentiment urât și rău. Convingerea asta ne-a făcut să ne simțim neadecvați, neconformi, așa că, atunci când simțim că ne dă târcoale, o renegăm și o facem să tacă. Dar ea nu tace, coace mai departe până se umflă ca un buboi purulent și țâșnește împroșcând în toate direcțiile. Mulți dintre noi facem asta. Fiindcă nu am fost învățați să punem limite sănătoase, le permitem altora să ne încalce spațiul, împinși de nevoia de a fi considerați buni și amabili, chiar dacă această validare  înseamnă uneori să ne trădăm pe noi înșine. Furia este un sentiment intens, care ne sperie. Iar pentru a nu fi considerați răi și egoiști cedăm, făcându-le pe plac celorlalți.

Eu am învățat că furia e bună. E sănătoasă și mult mai nobilă decât orice sentiment de fată cuminte. Ea ne alarmează că spațiul nostru personal este încălcat și că limitele noastre sunt ignorate. Ea ne ajută să rămânem demni, atunci când știm să ne folosim de ea în mod constructiv  și nu ne lăsăm scufundați în vârtejul intens al emoției pe care îl provoacă. Lucrez constant cu mine în a nu-i cădea în brațe cu totul, ci de a-i folosi forța cu cumpătare, fără a provoca stricăciuni în jur.

Azi nu mă mai interesează dacă sunt sau nu o fată cuminte, chiar dacă ideea de a provoca conflicte mă îngrozește. Dar îmi accept furia, știu că datorită ei nu m-am pierdut, că fiecare zvâcnire a ei a fost o împotrivire în a renunța la sinele meu autentic. Ceea ce mă interesează acum, e să trăiesc în cât mai multă congruență și autenticitate cu mine, fără neapărata validare a celor din jur, dar în deplină armonie cu valorile mele. 

sursă foto: unsplash.com