fără văl pe ochi, prezenți

Cerem multe de la copiii noștri. Ei trebuie să știe, să poată, să fie în stare, să priceapă, să înțeleagă, să coopereze. Suntem destul de cu gura pe ei, zăbava lor ni se pare prea lentă și delăsătoare, mai ales dacă o comparăm cu goana și nerăbdarea noastră permanentă, așa că îi ghiontim din spate, le dăm imbolduri,  impregnându-i și pe ei cu nerăbdarea noastră.

Când aud acest trebuie din gura noastră, îmi dau seama cât de mecanic funcționăm, cât de automat scoatem vorbe din gură, fără a le cumpăni un pic. Avem puțină răbdare și toleranță când vine vorba de a le lăsa spațiu, suntem și noi, la rândul nostru, îmbrânciți din toate părțile, așa că cel mai simplu e să îi potrivim în cutiuțe și clișee. Și uite așa, le zdrobim fărâmă cu fărâmă autenticitatea.

Lipsa asta de răbdare o observ la mine îndeosebi seara, după ce ne punem în pat și le citesc povestea. Mi-ar plăcea să adoarmă liniștiți și împăcați, fără prea multă tracasare. Dar ei nu, uneori mai vor vorbă, se zvârcolesc, nu-și găsesc locul. Aș mai citi ceva, aș mai face lucruri, iar faptul că ei nu adorm ușor mă alarmează. Ei habar nu au de planurile mele, dar eu îmi simt nerăbdarea crescândă, devine viscerală, corpul mi se încordează, iar eu  mă lupt să mi-o țin în frâu. Atunci când neliniștea asta îmi mutilează pacea, conștientizarea ei mă trezește la realitate. 

Recunoștința e un exercițiu care mă trage din nou în prezent, iar eu sunt atât de recunoscătoare că sunt ai mei, că îi am atât de aproape, că sunt atât de buni și perfecți, că avem momentele astea împreună. Dintr-o dată devine totul clar și aproape, chiar așa cum ar trebui să fie, în perfectă trezire. Iar ei simt energia asta, se liniștesc, adorm moale și senini.

Ne încrâncenăm să-i facem pe copii să ni se potrivească nouă, să-și facă cumva loc în viața noastră printre deja existentele grămezi cu multe lucruri de făcut. Dar nu copiii sunt cei care ar trebui să se potrivească vieții noastre, ci noi suntem cei care ar trebui să ne lăsăm modelați de ei. Noi suntem cei care am ajuns să umblăm prin viață cu un văl pus peste ochi, orbi și surzi la multe din jurul nostru și bâjbâim o viață întreagă în încercarea de a ne regăsi sinele. Dar copiii îl au încă viu și autentic, prin ei am putea să-l redescoperim, așa cum e el, real și veritabil. Măcar în parte. Ei ne arată calea, noi trebuie doar să ne deschidem ochii. Când suntem fără văl pe față și fără grabă, suntem capabili să-i vedem pe îndelete, așa cum sunt. Și sunt exact atât cât trebuie.

sursă foto://http.unsplash.com