cum îmi pun mai întâi mie masca de oxigen
Am impresia că înainte să apară copiii funcționam foarte mult pe pilot automat. Luam lucrurile de bune și nu reflectam prea mult asupra lor, semnificația lor se oprea cumva la suprafață, fără să-mi stăruie curiozitatea și spre profunzimea lor. O fi fost și impulsivitatea tinereții de vină, când parcă alergi prin viață și crezi că o ai la nesfârșit, e drept că și munceam foarte mult, dar viața ne împinge să creștem și bine face, ne duce pe căi care ne deschid ochii, ne aduce în situații care ne fac să reflectăm și ne mai temperează, ca să nu rămânem împotmoliți în mâlul ignoranței.
Știu că atunci hrana mi-a fost colacul de salvare. Îmi schimbasem alimentația cu vreo trei ani în urmă și știu că felul în care mă hrăneam mi-a fost de mare susținere, m-a ajutat să duc mai bine și lipsa somnului și deruta emoțională, trasă după ea de haosul hormonal. Modul în care au decurs lucrurile, felul în care corpul meu a făcut față situației, mi-a adus multă încredere în el. Iar această încredere în mine m-a făcut să am încredere și în copilul meu. A fost o senzație atât de nouă și benefică, care mi-a adus cred, cea mai puternică conștientizare de până acum: că tot ceea ce simțim în noi dăm ca o leapșă mai departe, copiilor noștri. Al doilea copil n-a făcut decât să-mi întărească și mai mult această convingere. Și e revelator, chiar dacă uneori agasant, să ai mereu în fața ochilor o oglindă în care să-ți vezi reflexia, chiar și atunci când esti prea orbit de propriul ego.
Copiii au puterea asta. Absorb energia din jur și o dau înapoi, iar dacă ne deschidem ochii cu adevărat, ne vedem în ei și frica, și anxietatea, și nepotrivirea, dar și calmul, blândețea și cumpătarea. Ei ne ghidează, noi doar trebuie să luăm aminte. Și ustură tare atunci când ceea ce se reflectă înspre tine nu e ceea ce aștepți, am simțit-o pe pielea mea. Dar nu e vorba de vină, ci de conștientizarea că suntem toți, părinți și copii, într-un proces de creștere, învățăm unii prin alții, dar nu de la egal la egal, ci părintele e cel care trebuie să-și găsească resurse pentru a-l putea ghida apoi pe copil dintr-un tărâm al siguranței și al plinului emoțional. Și aici avem noi de muncă.
Am realizat că nu am cum să merg spre copii dintr-o poziție de plenitudine, dacă sunt goală de resurse pe dinăuntru. N-am cum să ofer cu un rezervor gol. Trebuie să-mi așez eu emoțiile pe dinăuntru, ca să-i pot echilibra pe ei.
Am încercat să fac asta sporadic, atunci când se găsea o fisură în timpul de peste zi. Dar astea nu prea apăreau, mereu era altceva de făcut, iar frustrarea mea se transforma într-un ghem năvalnic care mă ghiontea furios pe dinăuntru. Nu-mi place de mine așa, starea asta de inadecvare mă destabilizează, dar acum știu că ea apare doar atunci când s-a strâns multă lipsă în mine.
Fiecare își umple diferit rezervorul, nevoile noastre diferă, important este să ni le cunoaștem.
Eu am nevoie de timp de introspecție, în care să opresc vocea sâcâitoare a minții și scenariile ei aiurite și să las sufletul să-mi vorbească, ca să se poată liniști. Când emoțiile mele nu sunt așezate, nu le pot cuprinde pe cele ale copiiilor mei. Atunci nu le pot arunca vesta de salvare, se transformă totul în furtună, iar ei se simt abandonați și derutați în vârtejul emoțiilor lor.
Apoi, am nevoie să citesc. Citesc în fiecare zi, e ceva la care țin foarte mult. Iar ca să le fac pe amândouă, mă trezesc în fiecare dimineață la ora cinci. Fac asta de vreo doi ani și țin la ritualul meu pentru că știu cum mă simt fără.
Iar pe lângă astea am grijă și de corpul meu, sunt atentă să-i dau hrană bună, muzică, încerc să-l țin în mișcare și să dorm șapte ore pe noapte.
Le sunt datoare copiiilor mei cu bunăstarea mea, eu și tatăl lor le suntem barca de salvare, în care ei ar trebui să se simtă în siguranță, indiferent de câtă furtună e în jur. Iar asta, pentru mine, nu e o opțiune. E un angajament pe care mi l-am luat când am decis să devin mamă, iar copiii mei merită asta. Toți copiii merită asta.
sursa foto: http://unsplash.com
Comentarii
Trimiteți un comentariu