cu mintea aiurea

Mi-am dat seama că cele mai profunde ajustări ale vieții mele le-am făcut după ce am dat cu capul de pământ, după ce am simțit că mă prăbușesc și îmi scapă pământul de sub picioare. Nasoală senzație e asta, că te clatini, fără să mai știi pe unde o iei. Adevărul e că nu prea ne apucăm să ne cumpănim deciziile și să ne socotim viața când totul ne merge ca pe roate. Abia atunci când intrăm în afundătură începem să ne facem socotelile, să mai scoatem capul din rutina viziunii noastre și să ne căutăm judecăți noi. Sau măcar ar trebui să facem așa, ca să nu fi trecut prin abis degeaba. Eu cred că este util ca din când în când, înainte  să ne ajungă nevoia la os, să chibzuim la viața noastră, exact așa cum facem curățenie în casă și  renunțăm la lucruri vechi pentru a face loc altora noi. Sunt oare în armonie cu ceea ce se întâmplă în viața mea? Oamenii care sunt în jurul meu sunt în congruență cu valorile mele? Mă ridică sau mă trag în jos de la aspirațiile mele? Atunci când pun capul pe pe

Ai două calități mari, copilă, ești empatică și pui mult suflet. Nu te mulțumești cu jumătăți de adevăruri, uite, încă o calitate, vrei să dai coaja la o parte ca să cuprinzi ce se ascunde după. Ești curioasă, iar asta te-a făcut să cauți, ți-a adus neliniște, dar și multe răspunsuri și adevăruri. Iubești cinstea din oameni și îți place să-i privești în ochi, nu măștile pe față. Ești un copil bun, n-ai înțeles încă, fiindcă ți s-a spus o dată că nu ar fi așa, iar tu ai crezut mai degrabă ocara asta goală decât ceea ce-ți spune inima. Așa că ai căutat să te justifici mereu, te-ai lăsat pe tine și te-ai străduit să fii mereu pentru ceilalți. Căutai validare, credeai că gura celorlalți e mai autentică decât ceea ce simțeai în tine. Ești bine așa cum ești, nu trebuie să dovedești nimănui nimic. O să ți se mai spună vorbe urâte și când vei fi mult mai mare, vei fi judecată strâmb, dar până atunci vei fi câștigat înțelepciunea de a alege răul de bine, valoarea de nulitate, vei afla până atun

  Uneori doar supraviețuim. Alergăm prinși în cursa rutinei de zi cu zi, zilele trec una după alta, dar noi ne mișcăm mai departe, aproape inconștienți la ceea ce facem. Apoi realizăm că viața trece pe lângă noi, sau noi pe lângă ea, dar chiar acolo, în mijlocul ei, nu suntem mai deloc. Vrem să fugim atunci. Undeva, departe de rutina zilnică, spre locuri și experiențe extraordinare, să simțim și noi că viața are și părți frumoase. Am fost în locuri grozave în care, însă, m-am simțit fadă. Și am amintiri în care îmi țin copiii în brațe, sunt nedormită, încă în pijamale, poate cu urme de lapte pe ele și mă simt cea mai norocoasă și fericită femeie din lume. Sau reuniunile de familie din curte de la bunica, cu noi toți împreună, veri, unchi și mătuși, hambarul plin cu fân și apa rece din pârâul din spatele grădinii, în care mă simțeam cel mai norocos și liber copil din lume. Perspectiva din care ne privim viața și prezența cu care o trăim, aduc sens vieții noastre. Orice din ceea ce ni se

Când îmi aduc aminte de mine, cea de acum unsprăzece ani, mi se face milă. Eram un copil dezorientat, temător și epuizat. De fapt, ordinea corectă era asta: eram epuizată de gărzi și nopți nedormite, ceea ce mi-a adus anxietate și mi-a furat curajul. La exterior nu păream deloc așa,  eram tânără și păream sănătoasă, încrezătoare și eram apreciată. Pe interior însă, eram obosită, anxioasă și cu foarte puțină stimă de sine, dornică să-i mulțumesc pe toți, ca să primesc validare. Nu știam să mă iubesc. Supraviețuiam, nu trăiam, iar corpul meu, de care trăgeam fără milă, a clacat. Mă târam prin viață. Acela a fost momentul cel mai de jos al vieții mele. Într-un moment de conștientizare, pentru care sunt nespus de recunoscătoare, mi-am privit sincer viața. Aveam 31 de ani și eram epuizată. Am știut că dacă nu schimb calea, e imposibil să schimb destinația. Stresul era biciul care îmi epuiza rezervele. Corpul îmi spunea asta prin toți porii, iar eu mă făceam că nu văd. Mâncam pe apucate, mul

Îmi place să mănânc. Îmi place mâncarea simplă, în care textura alimentelor este cât mai puțin alterată și în care aromele își păstrează subtilitatea. Știu că felul în care mă simt și că modul în care s-a așezat viața mea se datorează în primul rând alegerilor mele din farfurie. Pentru mine mâncarea este hrană pentru corp și suflet, nu doar un număr fad de calorii. Este sursa prin care corpul meu se poate încărca cu nutrienți, astfel încât să poată fi în cea mai bună formă, plin de energie și sănătate. La înțelepciunea asta am ajuns călcând pe o cale dureroasă. N-a fost un moft, ci o necesitate. Un drum pe care calc de peste zece ani și care a devenit un stil de viață. Un drum care m-a adus în punctul unde sunt azi, când mă simt mai plină de viață ca oricând, tânără și în echilibru cu valorile mele. Nu țin diete, nici n-aș avea cum, țin prea mult la libertatea opțiunilor mele, prin urmare constrângerile și restricțiile unei diete s-ar opune brutal felului meu de a fi. Dar am învățat să

Noi, oamenii, suntem victimele propriei noastre importanțe. Ne place să credem că suntem relevanți, că mișcăm lucruri, că fără participarea noastră nimic nu se întâmplă. Trăim cu impresia că oamenii ocupați sunt niște oameni importanți, așa că ne croșetăm propriile plase care să ne facă să părem prinși și atât de fără timp, încât abia ajungem să mai băgăm ceva pe gură. Folosim timpul ca pe o scală a valorii noastre, iar cu cât suntem mai ocupați și mai fără de timp, cu atât se amplifică și relevanța noastră. Toți avem slăbiciuni, ele ne învârt pe deget, nu sunt mulți cei ce scapă de această paradigmă. Singura diferență dintre noi, victimele slăbiciunilor noastre, e nivelul egoului pe care-l punem la bătaie. Cu cât egoul este mai împănat, cu atât doza de atenție și validare pe care o cere din exterior este mai mare. Problema cu egoul este că ne distorsionează atenția de la propriul sine. Se comportă egoist, urlă după validare, are nevoie continuă de hrană și atenție. Egoul are comportam