și totuși, omul se trage din maimuță
Noi, oamenii, suntem victimele propriei noastre importanțe. Ne place să credem că suntem relevanți, că mișcăm lucruri, că fără participarea noastră nimic nu se întâmplă. Trăim cu impresia că oamenii ocupați sunt niște oameni importanți, așa că ne croșetăm propriile plase care să ne facă să părem prinși și atât de fără timp, încât abia ajungem să mai băgăm ceva pe gură. Folosim timpul ca pe o scală a valorii noastre, iar cu cât suntem mai ocupați și mai fără de timp, cu atât se amplifică și relevanța noastră.
Toți avem slăbiciuni, ele ne învârt pe deget, nu sunt mulți cei ce scapă de această paradigmă. Singura diferență dintre noi, victimele slăbiciunilor noastre, e nivelul egoului pe care-l punem la bătaie. Cu cât egoul este mai împănat, cu atât doza de atenție și validare pe care o cere din exterior este mai mare.
Problema cu egoul este că ne distorsionează atenția de la propriul sine. Se comportă egoist, urlă după validare, are nevoie continuă de hrană și atenție. Egoul are comportament narcisic, contează doar el și pune la bătaie cam orice, ca să-și ia puterea.
Cred că privim spre direcția greșită, că ne lăsăm furați de sclipiciul de la suprafață. Îi dăm putere egoului, cântărindu-ne viața prin unitățile greșite de măsură, în loc să săpăm spre înăuntru. Dar pentru asta avem nevoie de anduranță și de răbdare și cred că tocmai aici e punctul vulnerabil al existenței noastre.
Am avut o vreme în care trăiam ca un șoricel pe roată, cufundată în muncă, dornică să fiu văzută și apreciată, să se minuneze lumea de cât de mult muncesc, ca să mă potrivesc astfel baremurilor omului de succes al acestei societăți vlăguite în care trăim.
De când mi-am găsit locul în mine și cu cât ajung să mă potrivesc mai bine în colțișorul meu de viață, toate acestea îmi devin tot mai irelevante. Nu mai caut validare în exterior, mă mulțumește ceea ce simt înăuntru. Dar totuși, egoul plusează, face uneori gălăgie, ca un copil în plin tantrum. Știți cum ajung să îl domin? Când dai sonorul filmului la zero și privești doar imaginea, nu rămâne decât un adult înfoiat și agitat, ca o maimuță caraghioasă. Ridicolul situației devine atunci atât de evident, încât te pufnește râsul. E cea mai autentică demonstrație a cât de irelevanți și caraghioși devenim când trăim prinși în lesa propriei noastre vanități.
sursă foto: unsplash.com
Referitor la egoism, narcisim, sociopatie, etc ar trebui cautat putin mai "adanc" sau privit din alt unghi. De ex de unde apar ele, ne nastem cu ele, le cultivam, le dobandim pe parcurs? Daca ne nastem cu ele, pot fi oprimate? Adica cred ca daca un om este sociopat, el nu poate radia empatie dupa ce a citit o carte sau dupa o experienta anume.
RăspundețiȘtergereMie imi place cum pune problema Robert Sapolsky si tind sa cred ca "asta e". El defineste cumva temperamentul, comportamentul si toate caracteristicile ce definesc omul in functie de amestecul de hormoni si mai exact de nivelul hormonilor pe care ii secreta sistemul endocrin. De exemplu hormonul oxitocin si
vasopresin sunt strans legate de sensibilitate si empatie. Exista o limita a acestor hormoni iar daca esti peste acea limita esti un om cu empatie iar daca esti sub esti sociopat. Probabil ca daca esti pe limita esti indiferent ))) care e tot socipat :))Asa e si cu testosteronul si agresivitatea si multe altele care se stiudiaza acum. S-ar putea ca in viitor pt unele job-uri sa fie nevoie si de o analiza a acestui cokteil de hormoni sau punctual.
Nu contest ca ratiunea nu are si ea locul ei in comportament, doar ca probabil cultivand-o devii mai cerebral, acuma cat de "cerebral" devii poate tine si de ce niveluri de hormoni ai.
Zi faina :)