exercițiu de existență

Mi-am dat seama că cele mai profunde ajustări ale vieții mele le-am făcut după ce am dat cu capul de pământ, după ce am simțit că mă prăbușesc și îmi scapă pământul de sub picioare. Nasoală senzație e asta, că te clatini, fără să mai știi pe unde o iei. Adevărul e că nu prea ne apucăm să ne cumpănim deciziile și să ne socotim viața când totul ne merge ca pe roate. Abia atunci când intrăm în afundătură începem să ne facem socotelile, să mai scoatem capul din rutina viziunii noastre și să ne căutăm judecăți noi. Sau măcar ar trebui să facem așa, ca să nu fi trecut prin abis degeaba.

Eu cred că este util ca din când în când, înainte  să ne ajungă nevoia la os, să chibzuim la viața noastră, exact așa cum facem curățenie în casă și  renunțăm la lucruri vechi pentru a face loc altora noi. Sunt oare în armonie cu ceea ce se întâmplă în viața mea? Oamenii care sunt în jurul meu sunt în congruență cu valorile mele? Mă ridică sau mă trag în jos de la aspirațiile mele? Atunci când pun capul pe pernă simt oare liniște? Au fost vorbele și faptele mele în echilibru cu valorile mele morale?

Viața mea s-a clătinat puternic de două ori. Atunci am simțit că e sfârșitul. Dar uite că nu a fost, și chiar dacă durerea a fost acută și sfâșietoare,  după fiecare din ele am devenit un om mai puternic și mai în armonie cu sine.

Prima ciocnire, cu peste paisprezece ani în urmă, m-a trezit pentru prima dată din leșinul inconștienței și m-a pus față în față cu alegerile mele. A trebuit să mă uit la ele cu sinceritate și să-mi las de-o parte orgoliul de om care le știe pe toate. Doar eram eu față în față cu mine, și da, se pare că alegerile pe care le făcusem nu erau defel bune, din moment ce mă transformaseră într-un om străin lui însuși, epuizat, prea impulsiv, ce acționa de multe ori mânat de frică. Din punctul acela am ales să fac alegeri conștiente, atât cât puteam fi eu în stare atunci, chiar dacă multe mă scoteau peste limitele atât de plăcute ale confortului meu. Am început să mănânc altfel, să fiu atentă la gândurile mele, la energia vorbelor care trec prin mine și din mine. Din punctul acela am tot căutat, curiozitatea m-a împins spre yoga, exercițiile de respirație și spre meditație. Astea m-au ajutat să-mi potolesc anxietatea, sau cel puțin să dețin armele prin care îi pot ține piept atunci când apare, să-mi astâmpăr hiperreactivitatea, să ascult cu adevărat. Știu că toate astea împreună, în toți anii care au urmat, m-au transformat într-un om mai echilibrat, mai responsabil în raport cu el și cu cei din jurul lui. Ele mi-au dat putere, îmi dau senzația că la cârma vieții mele sunt eu și nu altcineva, și că atunci când simt că lumea mea se mișcă, nu e responsabilitatea celorlalți să mi-o echilibreze, ci e doar treaba mea. 

Apoi s-a stins tata, cu un an și jumătate în urmă. L-am simțit nu doar pe el plecând, ci și cum o parte din noi s-a rupt atunci pentru totdeauna, am văzut-o pe mama atât de pierdută, parcă și viața ei s-a oprit acolo, iar noi trei am rămas orfani într-o lume nouă și străină. Am credința că orice lucru care apare în viața noastră, fie el și într-o formă teribilă, are menirea de a ne învăța ceva, sau de a ne arăta că e momentul nostru în a contribui într-un fel acestui echilibru care este viața, cred într-un rost al lumii ăsteia pe care noi nu suntem încă în stare să-l înțelegem. Dar dacă îl lăsăm să treacă fără să mișcăm măcar un milimetru din eul care am fost, înseamnă că totul a fost degeaba. 

Lipsa lui tata m-a făcut să mă ascult și mai mult pe mine, să caut în mine vorbele toate pe care el le așezase în mine în toată viața asta, că doar ăsta e unul din rosturile noastre pe lume, să sădim bucățele bune din noi în cei din jurul nostru, care să le dea putere și atunci când noi nu mai suntem aici. Am învățat că nu trebuie să mă lupt cu viața, că mai bine sa mă las purtată în ea cu curiozitatea unui copil, treaba mea e doar să adun energia potrivită prin care vreau să fiu parte din ea. Știu că dacă tata s-ar fi stins cu cinci ani în urmă, n-aș fi avut consistența emoțională să trec prin ruptura de el, în felul în care am știut să o fac acum. Nu e vorba de durerea pe care o simțim, ci de resursele de care dispunem ca să o putem gestiona. Doar consistența și conștiența alegerilor prin care am reușit să-mi deviez drumul acum mulți ani în urmă m-a pregătit să fac față lipsei lui într-un fel onorabil, care să nu le destabilizeze viața nici copiilor mei, ci să o transforme într-o altă oportunitate de învățare.

E credința mea că viața noastră e un prilej continuu de descoperire și învățare. Iar eu prefer să trec prin ea cu inimă deschisă și ochi curioși de copil, să gust bucățică cu bucățică din misterele ei, decât să o las să treacă searbădă, iar eu să o privesc cu încrâncenarea și orgoliul unui adult obosit.