peste 30

La treizeci de ani îmi era teribil de frică că îmbătrânesc. Știu acum și de ce. Trăiam prea mult după repere ce nu aveau de-a face cu mine și prea puțin conștientă de ceea ce se întâmpla în interiorul meu. Conta ceea ce spuneau ceilalți, ce credeau ceilalți, era important să dovedesc că știu și că pot, că nu sunt slabă și vulnerabilă. Așa credeam că trebuie să umbli și prin meseria asta, în care e încă destul de greu să răzbați ca femeie, mai ales dacă le vrei pe toate, și familie, și carieră, și să păstrezi în tine grația de a fi femeie. Am vrut să dovedesc că pot, de ce oare nu era de-ajuns că știu asta, de ce mereu aceeași nevoie de a simți din guri străine că sunt de ajuns...

În toată această bâjbâială, a fost o vreme în care m-am pierdut. Am simțit asprimea epuizării, felul acela în care se stoarce viața din tine, când îți simți genunchii moi și multă îndoială de sine, te simți doar un impostor, temător ca nu cumva secretul tău să fie descoperit și toată strălucirea ta să dispară. Nu-mi păsa de limitele mele, le ignoram, trăgeam mult peste ele, fără milă, fără empatie, fără să cred că ar conta. Mă gândesc uneori că poate nici n-am avut o altă variantă, că acesta era traseul clasic al unui medic rezident. Sunt unii însă care nu ajung la epuizare, ți se pare, măcar de la suprafață, că traseul curge ușor, adaptat ca o mănușă felului lor de a fi. Se prea poate să fie așa. Dar la fel de plauzibil e și faptul că suntem atât de diferiți unii de ceilalți, cu vieți interne de complexități diferite, cu suflete care au nevoie de mai multă îngrijire ca altele, și trebuiesc hrănite, fiindcă altfel se usucă, avem vulnerabilități, povești în spate și orizonturi proprii.

Din fericire, în toată această nebunie, a existat un moment totuși, în care am căscat mare ochii înspre mine și mi-am dat seama de incongruența între ceea ce trăiam și ceea ce-mi doream. Mi-am dat seama că fericirea n-are formă și nu o poți atinge ca să o poți pipăi. Dar o poți simți.

Secretul fericirii e libertatea, libertatea  de a fi, de a spune, de a-ți alege locul și oamenii pe care îi vrei în preajmă, de a-ți alege gândurile și emoțiile, de a trăi prin ele și nu sub impulsul lor. Libertatea apare din curaj și conștientizare, din puterea de a acționa conform valorilor din tine, peste teama de a nu fi dat la o parte, curajul de a pune limite, de a ști că un da spus undeva devine un nu pentru altceva, că viața pe care am primit-o e doar una și suntem datori să-i dăm un sens veritabil. De-acolo a început totul și cu cât m-am adâncit mai mult în viață, cu atât și referințele mele s-au mutat de la exterior spre interior, tot mai aproape de valorile mele, iar din restul a rămas doar mult zgomot fără fond, în cea mai mare parte a timpului.

Și uite că am trecut de patruzeci de ani și simt o libertate pe care n-am simțit-o nicicând în mine, nici atunci când aveam douăzeci de ani și un pic și credeam că sunt în cel mai grozav moment al vieții mele. Acum mă simt cu adevărat, într-un fel veritabil, pe care atunci nici nu-l puteam pricepe. Știu acum că fericirea nu stă în nimic din exterior, nu are formă, nici cuvinte, ci e foarte asemănător sentimentului de acasă, acea senzație că îți aparții. Și doar din căldura acelui loc poți crește cu totul mai departe.