cu mintea aiurea

Te-am căutat în liniștea mea Și te-am găsit acolo. Mă așteptai blând, zâmbind, cu inima deschisă Așa cum te-am iubit o viață. M-am făcut din nou întreagă Ca și cum nu mai știam cum e să-ți fie teamă, Nici dor, Nici aproape gol pe dinăuntru, Acolo, în brațele tale. Dar mi-ai spus că mai am multă vreme în față Și oameni de iubit, Și iubire de dat. Să le fac pe toate fără teamă, cu inima deschisă. Iar atunci când îmi va fi dor, sau doar de-o vorb ă Tu mă vei aștepta acolo, Cu brațele pline cu toată iubirea din lume Cât pentru tot dorul meu.

Ochii tăi în dimineață. Mirosul cald de cafea bună. Râsul senin al copiilor. Pielea lor moale și caldă.  Ochii noștri pe chipurile lor, ai tăi la ea, ai mei la el, dar recunoaște și tu că lor le stă mult mai bine.  Inima mea plină.  Vorba mamei în telefon. Poveștile cu tata.  Să râdem din nimicuri până ne curg lacrimile. O carte bună. Și încă una. Un film la cinema, o comedie dacă mă întrebi.  Noi de mână. Cerul în vară. Cald în suflet și soarele pe piele. Tata fluierând în grădină. Mama strigându-ne la masă. Duminicile ce miroseau a pâine prăjită, pe care o rumenea mama pe plită, iar tata o înmuia în unt. Ceaiul de chimen sau zahăr ars.  Noi toți în soarele iberic.  Poveștile seara. Sau oricând. Visele noastre aiurea.   Le-aș retrăi pe toate de mii și mii de ori, la infinit.

  Mi se desprind oameni din viață Chiar de încerc să îi țin strâns de mână E prea puțină forța asta Ca să îi fac să mai rămână. Ai fost mereu în gândul meu, Chiar ți-am vorbit și despre asta Crezând că toată spaima mea Te va opri în lumea asta. Dar exista un drum al tău De care nici tu nu știai Eu știu că de ai fi putut altfel, Tu durerea ne-o cruțai. Dar tu nu ești în depărtare Simt. Ești aici lângă mine, La o întindere de clipă, Purtat pe veci la noi în inimi.

Trebuie să fii un anumit soi de om să poți face meseria asta, mi-a spus înainte de a ieși pe ușă,  iar eu am rămas cu mintea departe, privind în urma lui. Nu m-am gândit nicicând astfel. Privind înapoi, nici nu mai știu când și cum de am ales meseria asta, sau o fi fost invers și m-a ales ea pe mine. Să fie oare Sindromul Salvatorului de care sufăr încă și azi cel care m-a tras în direcția asta, habar n-am, dar cândva n-am mai știut altceva, decât că vrea să devin medic. Mama n-a fost foarte încântată când a auzit asta, mi-a spus să mă gândesc bine, că sigur va fi foarte greu, mai ales după ce ai și familie, eu am rămas la ideea mea, ea m-a lăsat în pace. E bine oarecum că, atunci când acaparăm vise din astea mărețe în noi, suntem încă naivi,  o facem din considerente altruiste și nu le mâzgălim cu alte mizerii. Pe mine m-a impresionat mereu suferința, nu-mi place să o văd, cred că nu știu să reacționez prea bine atunci când mă confrunt cu ea, mă impresionează lacrimile, oamen...

Î n dimineața asta e multă zarvă în capul meu. Gândurile mi se înghesuie unele în altele, unele pleacă, dar imediat vin altele care să le ia locul. M-am trezit devreme, cu poftă de cafea. Am băut-o citind din cartea pe care am început-o acum două zile, așa cum încep cele mai bune dimineți ale mele. Nu e mereu timp pentru așa ceva,  de-asta pun alarma să sune înainte să apară lumina afară.  M-am așezat apoi pe covor, cu picioarele încrucișate și spatele drept,  așa cum fac în toate diminețile în care lucrurile decurg în orânduială,  și închid ochii. Doamna din aplicația de pe telefon, care își are rostul să cumințească neliniștea din oameni,  îmi spune cu vocea ei blândă să închid ochii și să respir adânc. Fac. Apoi, ca și când ar vorbi direct din mintea mea, aproape sufocată acolo de gândurile mele,  îmi spune să nu-mi fac griji dacă nu le pot domoli, să le las să plece cu fiecare expir lung și calm.  Îmi place optimismul ei, dar ele s-au prins încăpăț...

E lună plină în noaptea asta, sau pe aproape, cu un contur lin și neted, ce delimitează atât de fin lumina ei de negrul nopții.  I-am arătat-o copilului,  cu tot cu petele gri de pe ea și i-am spus că acolo, sub griul acela, se ascund munți. Parcă așa am învățat cândva,  nici nu știu dacă e întru totul adevărat, dar el nu a pus la îndoială adevărul poveștii mele, ci a luat-o de bună,  s-a imaginat apoi direct în spațiu, voia să ne ia și pe noi în racheta lui și să adunăm împreună pietre de pe lună.   -E posibil, mama? și a spus asta cu atâta speranță, încât mi-ar fi plăcut să-i spun un da hotărât, chiar dacă știu că acolo sus e tare, tare departe, iar mie nu-mi plac distanțele între noi. -Nu știu,  poate atunci când vei fi mare și îți dorești foarte mult lucrul ăsta, se va putea întâmpla, i-am răspuns cu un entuziasm vlăguit de gândul de dinainte. El a rămas cu mintea la cosmos și stelele pe care visează cândva să le atingă, iar mie mi s-a așezat un no...

N-am mai avut de mult răgazul de a asculta noaptea. Sunt multe de făcut peste zi, ziua - fie ea și de vară- e scurtă totuși pentru câte am vârî noi în ea, iar când se ascunde lumina și face loc nopții, greu mai storci energie pentru altceva.  Casa e mută acum, așa se aude din spatele pereților, dar dacă ciulești bine urechile, se aud respirații moi și fragede. Dorm copiii. Mă minunez de energia lor fără epuizare, de jocul lor neîntrerupt când, uneori, sau de cele mai multe ori, eu abia trag de mine să storc un ultim picur de vlagă.  Îmi place liniștea nopții, mă las absorbită în ea, cu foșnetul vântului cald ce necăjește frunzele și norii și cu zgomotele surde și îndepărtate de mașini și oameni întârziați acasă. Mi-e indispensabilă liniștea asta,  îmi pune ordine în gânduri și sufletul la locul lui, îmi dă voie să-mi aparțin și mie, după ce peste zi încerc să-i împac pe alții.  Sunt pe balcon în întunericul nopții calde, încă în zumzăiala gândurilor mele, dar simt cu...