cu mintea aiurea

  S-a făcut noapte în cer Și se îneacă norii. E multă liniște aici. Ceasul meu are doar numere, S-a descotorosit de ace, Așa nu mai poate ticăi, Iar timpul nu mai trece Și rămâne nemăsurat. Ce ușurare. Pot să-mi trag sufletul, Să nu mai umblu buimacă prin viață. E de ajuns doar să fiu Și să nu mai căut eroi. M-a amețit timpul Și am uitat tot ceea ce aș mai putea fi. Sau poate îmi e teamă , Chiar uneori rușine, De îmi strivesc singură neastâmpărul. Doar privește copilul și vei regăsi Tot ceea ce ai uitat să fii - mi-a zis. Eu am ascultat cuminte, Iar atunci s-a oprit timpul Ceasul mi s-a lepădat de ace, S-au redeschis norii Iar eu te-am regăsit.

  E bună fasolea? Dar ciupercile? E bine să le mâncăm? Nu, nu mănânc carne, dar mănânc muuuultă brânză, de fapt nu pot trăi fără brânză. Și oricum, nemâncând carne, trebuie să îmi iau proteina de undeva, nu? Dar ce ziceți despre fructe? Oare sunt bune? Nu au prea mult zahăr?  Acestea sunt întrebări pe care le primesc la cabinet în momentul în care deschid subiectul nutriției, în încercarea de a rezolva o problemă pornind de la bază și nu sărind imediat cu o rețetă pentru un medicament. Mărturisesc că am rămas surprinsă să observ cât de complicat se vede pentru unii treaba asta cu alimentația corectă. Și îmi vin în minte imediat bunicii mei, oameni simpli, care nu ar fi găsit nicicum noimă unor asemenea întrebări și ar fi știut intuitiv din ce ar trebui să mănânce mai mult și din ce mai cumpătat. Dar noi am pierdut cumva simțirea asta. Ne așteptăm mereu la răspunsuri complicate, ne autosabotăm de multe ori lăsându-ne mintea să perinde printre aceleași circuite neuronale, fără p...

  Iubirea nu e perfect ă, nici  un extaz continuu. Nu e nici măcar te iubesc, cuvintele astea ajunse atât de uzate și de nimic, atunci când sunt împrăștiate mecanic prin portavoci doar ca să impresioneze piața satului.  Iubirea e altfel. Uneori ca o taină, tandră și subtilă, aproape ca o șoaptă. Alteori fierbe plină de pasiune și lasă fioruri calde să ațâțe pielea și tot ce răscolește pe sub ea, e ardoarea unei priviri sau zâzania unei vorbe. Iubirea e blândă și bună, și totuși, atât de nepotrivită câteodată. Îți dă curaj să îndrăznești și totuși, te face să te îndoiești de tine, să crezi că nu ești de ajuns, chiar dacă în ochii celui ce te privește ești totul și încă ceva pe deasupra.  Iubirea îți păcălește inima, o seduce prin valuri de endorfină ce te țin captiv până îți înmoaie rațiunea. Și chiar dacă devii lucid, fie chiar și pentru câteva momente și îți dai seama de sminteală, te întorci supus în ademenirea ei.  Fiindcă suntem cu toții slabi și ilogici atu...

  Stătea cu ochii închiși, ușor adunată de spate. Poate se roagă, mi-am spus. I-am văzut fruntea ușor încordată și ochii strânși, cu riduri în jurul lor. Se ceartă cu Dumnezeu, m-am gândit. A stat așa ore în șir, sau poate au fost doar minute. Întotdeauna când văd suferința în chipul ei pare că durează prea mult. Ceva în mine se întunecă când o văd așa și, din nou, poate doar timpul se întinde sub umbra durerii, iar mie mi se par ore, când de fapt trec doar minute. Privind-o cum stă așa, ușor adunată, mi se pare că s-a făcut peste noapte mai mică, ca și cum corpul i s-a strâns în jurul inimii, asemenea unui bandaj, ca să o facă din nou bine. Câtă suferință poate încăpea într-un om, fie el și unul cu trup mic. Din când în când își freacă mâinile în poală, ca și cum ar fi vrut să-și sfâșie pielea, să aibă un alt motiv de durere și să-l uite pe ăsta care-i sleiește azi sufletul. O viață întreagă a trecut parcă într-o săptămână. Își amintește de copiii mici, cum i se încurcau printre p...

  Am urlat în seara aceea, Încet, cât să nu mă audă nimeni. Doar mie îmi bubuiau timpanele Și simțeam cum zgomotul durerii îmi sfâșie carnea. Mi-am pus palmele peste urechi, Ca să opresc zgomotul din ele să iasă afară. Era liniște în jur Și multă noapte neagră. Purtam acum urme sângerânde pe sub piele. Foto: unsplash.com

Mi se pare aproape amuzant că ajung să scriu despre somn, când eu și somnul avem o relație ușor complicată. Nu sufăr de insomnii, iar marele meu noroc este că adorm aproape instantaneu atunci când mă bag în pat. Treaba asta mi-a fost de mare ajutor în toți anii cu gărzi prin spitale și vremurile cu copii mici. Marele meu neajuns însă, a fost că dorm prea puțin, ați remarcat timpul trecut al verbului, fiindcă de două săptămâni, când la noi  a început școala, mi-am propus să tratez serios treaba asta, după ce am conștientizat cât de multe au devenit zilele prin care simțeam că trec târâș și vlăguită de nesomn. Pentru mine, somnul a fost mereu pe plan secundar. Dacă trebuia să tai ceva pentru a mai înghesui altceva pe planul zilei, tăiam fără milă din orele de somn. E un tipar pe care l-am învățat în familie, unde pe mama o țin minte făcând mereu ceva, așa face și acum, era ultima care ajungea în pat și prima care se trezea.  Desconsiderăm somnul, mereu prioritizăm alte nimicuri ...

  De mă vei iubi și mâine Nu știu nici eu Nu știi nici tu Și niciun om din lumea asta mare. Știu doar că avem ziua de azi. Tu ești aziul meu Eu al tău, În fiecare zi, Până într-un mâine singuratic Pe care îl vom tot amâna la nesfârșit. Pentru că nu știu nici eu Nu știi nici tu Și niciun om din lumea asta mare De te voi mai iubi și mâine. Foto:unsplash.com