cu mintea aiurea

Acum două nopți copilul cel mic a făcut febră mare, pe care cu greu am stăpânit-o. A trecut acum, e o viroză pe care încet, încet o lăsăm în urmă. Nu a fost mare lucru de altfel, știu asta acum, când lucrurile o iau înspre bine, și când pot să stau față în față, corect și fără judecată, cu teama pe care am simțit-o din nou atunci. Nimic nu s-a schimbat parcă în toți acești ani de când sunt mamă, credeam că am căpătat o anumită reziliență pentru astfel de situații în care, așa c um scriam într-un alt text de-al meu, îmi simt inima ca scoasă afară din căldura pieptului, incertă și temătoare. Dar mi-e frică și acum, după atâția ani. Nu am nici anduranță mai mare și nici mintea mai limpede atunci când copilul meu suferă. Mă simt firavă și prea pământeană, nu m-am transformat în niciun supererou, chiar dacă mi-aș fi dorit asta. Îmi tremură oasele și carnea sub piele. Dar știu că astfel simt toți părinții din lume. Mi se înmoaie inima pe dinăuntru. Știu că supereroii sunt neînfricați și au i...

E bine să lași urme curate în urma ta, copile. Mișcă inimi în acel fel în care ele vor înflori chiar și numai când un fior firav le va aduce aminte de tine. Învață să îndrăznești, curajul te eliberează de regrete și te scapă de amărăciunea unui etern "cum ar fi fost, oare?". Intră în viață cu totul, simte fără frică, va fi și durere, sunt sigură, dar și multă bucurie, așa că intră cu totul în ea, fără jumătăți de măsură ca să nu trăiești doar pe jumătate. Ar fi păcat să-ți ofilești sufletul de frică, înainte de vreme. Iar când va durea, plângi în voie, lasă-l să se vindece, iar apoi dezlipește ocara de pe suflet, ca să nu-ți trăiești viața tot opintindu-te în ea. Îndrăznește copile, e cel mai autentic fel de a umbla prin viață și lasă frica pentru cei ce așteaptă mai puțin de la ea. E singura pe care ai primit-o, n-ai cerut-o, știu, dar spune și tu, nu-i așa că n-ai vrea să o lași să fie degeaba? Iubește cu totul, ca și cum n-ar mai fi un mâine. Pe mâine îl vei trăi la timpul...

Scriu pe blog de aproape șapte ani. La început o făceam doar din când în când, în ultima vreme însă, simt nevoia de a scrie tot mai des. Am  obiceiul de a răsfoi din când în când scrieri mai vechi de-ale mele, mă surprind cum alunec oarecum în starea mea de atunci, dar aceasta e totodată și un bun parametru prin care îmi pot  observa creșterea mea ca om. Unele scrieri de pe la începuturi  mi se par acum naive, ușor imature. Eram tânără mămică în perioada aceea, prinsă în caruselul adorației pentru puiul de om și îndrăgostită de el incurabil, pe vecie. Nici nu-i de mirare că sunt atât de candide unele dintre ele. Am avut, în câteva rânduri, impulsul de a le șterge, dar am realizat apoi, că nu ar fi decât o negare a unei părți a existenței mele fără de care sigur nu aș fi fost în același fel azi. Pe măsură ce am intrat tot mai adânc în viață, perspectiva din care scriam s-a mișcat tot mai mult înspre interiorul meu. E cea mai acurată evidență a creșterii mele emoționale, î...

Am crezut destulă vreme că a te afla în pace și în armonie cu tine înseamnă o continuă stare de calm și echilibru, ca o coajă de siguranță în jurul meu, tare și rugoasă (cu cât mai mare echilibrul cu atât mai groasă coaja), pe care niciun factor perturbator venit fie din exterior, fie din interior, sub orice formă ar lua, de furie, nerăbdare, neîncredere sau orice sentiment de inadecvare, nu și-ar găsi rostul. M-a frustrat crezul ăsta, pentru că oricât  de conștiincioasă aș fi fost, în starea mea de bine fisurau furii, nemulțumiri, incongruențe cu alții din jurul meu, care mă făceau să ripostez și să  mă tulbur,  pentru că mă întorceam mereu la această idee că un om echilibrat nu simte nevoia de a reacționa. Știu acum că a fost o socoteală greșită. Un om echilibrat nu e un om apatic, cu sentimente și principii anesteziate. Din contră, e un om deplin conștient de ele, capabil să le recunoască, care nu trăiește în negare de sine și nici în nepăsare față de ceea ce se întâmp...

Au trecut două săptămâni în orașul acesta nou, pe care îl privesc încă prin ochii unui turist. Îmi place ipostaza asta. Încă nu sunt înfiptă în viața din el, o privesc de pe margini ca un spectator curios, îi observ oamenii, le studiez năravurile și fur cu ocheade aruncate pe ferestrele descoperite de perdele frânturi mărunte din viețile lor. Oamenii sunt aceeași peste tot, zic eu, găsești de toate soiurile oriunde, de-asta mă și feresc de generalizări. Și totuși locul în care ești te impregnează la un momentdat cu el, ca să te simtă că-i aparții. Aici, pe străzile din Basel, oamenii îmi par reținuți, amabili când intri în vorbă cu ei, răbdători și așezați, chiar și în trafic. Îmi lipsește zăpada, chiar și aici, în miez de iarnă e frig cu soare. Îmi lipsesc oamenii vechi cu care m-am intersectat atâta vreme, uneori schimbam poate doar o vorbă scurtă sau ne salutam din depărtare - mărunțișuri care aparțineau vieții mele și care mă legau și mai mult de acel acasă. Aici încercăm să constr...

Un soare ce se urcă spre cer în fiecare început Mâna mică a unui prunc, prinsă sub ocrotirea mâinii tale Un ceai cald și un croissant moale Cărțile de pe raft Tu mângâindu-mi obrazul Și galbenul soarelui intrând îndrăzneț printre perdele. Pielea moale cu miros dulce și viață fragedă Pe care o țin în brațe acum; Am purtat-o în pântec luni de zile Și în minte încă câteva înainte. Stai acolo, copile, fără grabă Ziua de azi nu se va mai repeta niciodată. Alinarea vântului în foșnetul de frunze Răsfățul meu în strânsoarea privirii tale Roșața roșului Parfumul liliacului Și îndoiala de propriul sine - doar niște lucruri mărunte. Cerul se rupe din nou de soare E târziu în zi S-au asmuțit greierii Și au tăcut oamenii E liniște în cer și sub el Mai așteaptă un pic Și va incepe din nou viața.

  -Îți e mai greu azi, nu-i așa?, m-a întrebat. Și mi s-a făcut așa o ciudă pe el și întrebarea asta. Azi se fac doi ani de când tata nu mai e. 8 ianuarie, ce ironie, numărul meu norocos și l-a ales și tata ca să plece. Așa, din senin, într-o zi normală ce-abia începuse, ziua care ne-a rupt apoi viața în două. Așa ne socotim de-atunci viața, cea de dinainte și cea de după, cea întreagă, cu el în ea și cealaltă, cu durere, plânsă, cu lipsă. Nu îmi e mai greu azi. De ce mi-ar fi? De ce ar trebui să fie mai greu azi față de cum a fost ieri, sau în urmă cu cinci luni, doar nimic nu s-a schimbat între timp. Tata tot nu mai e, mie mi-a venit din nou să-l sun și să-i vorbesc, apoi mi-am dat din nou seama că-i degeaba. El nu răspunde, nici azi, nici ieri, așa face de doi ani încoace, dar eu tot îi vorbesc, el nu răspunde, eu vorbesc mai departe. El tace. De vorba lui mi-e dor. De vorba lui mi-e dor cel mai mult din lume. Azi nu îmi e mai greu față de ieri. Și nici față de ziua de dinaintea...

  Uneori, ceva din lăuntrul meu are nevoie doar de o carte bună, să-i răsfoiască povestea cuprinsă între file, să se lase sedusă de cuvintele dintre pagini și să se piardă cu totul în ea alene, aproape de metamorfozare. Cum am fi oare dacă nu am putea visa? Câte senzații ne-ar fi tăinuite dacă nu am avea posibilitatea să ne jucăm mai întâi cu ele, să cochetăm cu ele mai întâi sub piele, în spatele ochilor noștri, pentru a ne deprinde cu emoția lor, chiar și doar la nivel de gând sau simțire subtilă, ca să nu ne fie pe de-a întregul străine atunci când le întâlnim în lumea reală. Și ce frumoasă e lumea în care te poți proba într-o mie de feluri. Iubesc să fiu mamă, e rolul vieții mele, mi l-am dorit enorm și știu că mi se potrivește bine. E partea caldă, primitoare și grijulie din mine, acolo unde copiii mei vreau să se simtă acasă, în tihnă, acceptați, un loc de siguranță în care să revină oricând au nevoie. În rolul ăsta de mamă se află și partea mea cea mai vulnerabilă, punctul m...

De pe la finele anului trecut mă tot ațâță un gând. L-am auzit la întâmplare într-un podcast, dar am trecut prea repede mai departe. Ecoul lui a pătruns însă în mine și mă tot stârnește, acum la început de an când, ca într-un șablon, tindem cu toții să evaluăm diverse aspecte din viața noastră. E legat de prietenie gândul ăsta, din aceea adevărată, de care avem nevoie cu toții, matură și lucidă, pe care o căutăm în acei oameni care ne devin mai apropiați decât alții, iar asta nu se întâmplă la întâmplare, ci fiindcă am găsit în ei sincronicități cu bucăți multe din noi. În general, ne gândim la cei mai buni prieteni având în minte oamenii pe care i-am suna în miez de noapte, cu certitudinea că nu vor ezita să ne ajute. Dar oare de ce credem că avem mai multă nevoie de ceilalți atunci când nu ne e bine sau suntem la nevoie? Să fie oare faptul că purtăm în noi îndoiala că bucuria noastră ar putea fi șubrezită de un anumit sentiment de invidie din partea celuilalt, chiar și unul foarte fi...