autentic

Am crezut destulă vreme că a te afla în pace și în armonie cu tine înseamnă o continuă stare de calm și echilibru, ca o coajă de siguranță în jurul meu, tare și rugoasă (cu cât mai mare echilibrul cu atât mai groasă coaja), pe care niciun factor perturbator venit fie din exterior, fie din interior, sub orice formă ar lua, de furie, nerăbdare, neîncredere sau orice sentiment de inadecvare, nu și-ar găsi rostul.

M-a frustrat crezul ăsta, pentru că oricât  de conștiincioasă aș fi fost, în starea mea de bine fisurau furii, nemulțumiri, incongruențe cu alții din jurul meu, care mă făceau să ripostez și să  mă tulbur,  pentru că mă întorceam mereu la această idee că un om echilibrat nu simte nevoia de a reacționa.

Știu acum că a fost o socoteală greșită. Un om echilibrat nu e un om apatic, cu sentimente și principii anesteziate. Din contră, e un om deplin conștient de ele, capabil să le recunoască, care nu trăiește în negare de sine și nici în nepăsare față de ceea ce se întâmplă în jurul lui. Emoțiile vin și pleacă, nu vin nici să ne încurce, nici nu ne definesc cu totul, sunt doar pârghii importante de orientare către sinele nostru. Ele ne semnalizează punctele vulnerabile, cele care dor și au nevoie de îngrijire.

Nu trebuie să fii un călugăr budist ca să te simți împăcat și bine cu tine. De când lucrez la partea asta de limpezire a interiorului meu, am observat că detectez mult mai ușor ceea ce nu-mi face bine și că mă pot distanța mult mai firesc și fără prea multe regrete și resentimente de oameni și  situații pe care nu le pot încadra în normele și valorile mele. Mi-a devenit mult mai importantă armonia și loialitatea vizavi de crezurile mele ca să mai țin cu dinții încleștați de oameni și circumstanțe acolo unde este atât de evident că locul nostru nu mai e împreună. Lucrurile s-au simplificat mult așa, regretele s-au împuținat iar granițele mele mi-au devenit tot mai limpezi și mai clare.

Sunt departe de ceea ce înseamnă o stare zen, nici nu e scopul meu ăsta, încă tot îmi ies din fire, mă răzvrătesc, mă înfurii, uneori nu am răbdare sau judec. Dar toate stările astea au devenit mai rare, nu mă acaparează, le identific destul de ușor, simt disconfortul în mine atunci când ele se activează și pot să le dau drumul fără ca ele să ajungă să pună stăpânire pe mine. Și asta mi-a adus multă detașare și relaxare în felul în care mă raportez la ceea ce se întâmplă în exteriorul meu. Nu vreau să schimb oameni, nu e treaba mea asta, nici să-i dojenesc sau să le țin lecții de conduită, e responsabilitatea fiecăruia să se crească pe sine. Dar am învățat că mă pot apăra luând distanță, că reacțiile noastre sunt oglindirea spre exterior a lumii noastre interioare, că fiecare ne aflăm în etape diferite de creștere în lumea asta și că avem propriile lecții de deprins și că nu e treaba mea să salvez lumea.

Am observat și că oamenii care trăiesc în afara propriilor valori se frâng. Eu nu vreau să mă frâng, mi-e teamă de asta, mi-e teamă să mă irosesc în irelevanță, vreau prietenii reale, sincere, să nu mă pierd pe mine încercând a mă potrivi altora. Dar nu putem ajunge la asta dacă noi nu ne-am delimitat propriile hotare, dacă ele nu ne sunt încă clare, dacă nu ne-am armonizat în înăuntrul nostru și nu am făcut încă pace în noi. Nu poți simți prietenie curată cu altcineva dacă nu te-ai întovărășit mai întâi tu cu tine.

Nu vreau să mă frâng, ar fi păcat de viața asta ca să nu storc din ea tot ce pot mai bun, ca să nu mă cresc pe mine așa cum cred eu că merit să trăiesc viața asta, e o responsabilitate și o șansă, totuși, și ar fi păcat să o irosesc, ca să nu fi fost degeaba.