cu cine împărțim bucuria

De pe la finele anului trecut mă tot ațâță un gând. L-am auzit la întâmplare într-un podcast, dar am trecut prea repede mai departe. Ecoul lui a pătruns însă în mine și mă tot stârnește, acum la început de an când, ca într-un șablon, tindem cu toții să evaluăm diverse aspecte din viața noastră.

E legat de prietenie gândul ăsta, din aceea adevărată, de care avem nevoie cu toții, matură și lucidă, pe care o căutăm în acei oameni care ne devin mai apropiați decât alții, iar asta nu se întâmplă la întâmplare, ci fiindcă am găsit în ei sincronicități cu bucăți multe din noi.

În general, ne gândim la cei mai buni prieteni având în minte oamenii pe care i-am suna în miez de noapte, cu certitudinea că nu vor ezita să ne ajute. Dar oare de ce credem că avem mai multă nevoie de ceilalți atunci când nu ne e bine sau suntem la nevoie? Să fie oare faptul că purtăm în noi îndoiala că bucuria noastră ar putea fi șubrezită de un anumit sentiment de invidie din partea celuilalt, chiar și unul foarte fin, dar care ar putea clătina toată strălucirea momentului nostru, sau e faptul că ne e teamă să nu fim suspectați de laudă sau îngânfare, fiindcă ne etalăm reușitele și nu lipsurile.

Sunt multe aspecte legate de felul în care ni s-a spus că ar trebui să ne raportăm la ceilalți, despre importanța aparențelor în educația noastră și concurența în care am fost crescuți încă de când eram la școală, sau poate chiar înainte de asta, și care influențează felul în care am învățat să stabilim legături cu ceilalți oameni. Dacă o reușită a ceilulalt o privim ca pe o inspirație sau o transformăm într-o sursă de frustrare sau autocritică, ține nu doar de un model comportamental învățat de pe vremea când eram copii și care ne-a fost sugerat de mulți adulți care au contribuit mai mult sau mai puțin în devenirea noastră, ci și de conduita noastră de oameni adulți biologic, dar care alegem mai departe ghidați de așteptările societății în care trăim sau de aceleași modele inconștiente pe care le-am târât după noi de când ne știm, fără a le pune la îndoială rostul.

Dar într-o prietenie adevărată, la care aspirăm probabil fiecare, niciunul dintre sentimentele astea nu își are locul. Nici invidia, nici pizma, nici privirea piezișă, nici judecata. Prezența lor arată doar inadecvarea noastră în procesul de maturizare, atât a celui care o simte, cât și a celui care o suspectează. Dar cred că într-un adult maturizat emoțional, în armonie cu sine și conștient de valorile lui, neintimidat de slăbiciunile pe care le poartă cu el, asemenea sentimente joase nu își iau locul. Sau chiar și atunci când ele apar, ele nu-l acaparează, ci găsește resurse în el prin care le poate îmblânzi. Fiindcă creșterea noastră n-ar trebui să se oprească vreodată.

Eu sunt un om care iubește emoțiile și care se hrănește din senzații. Cu tristețea, furia, nostalgia, am nevoie de timp, îmi place să stau cu ele, să le frământ cu ambele mâneci suflecate, până se liniștesc și prind formă, ca să le pot integra apoi ușor în mine. Nu fug de ele, fiindcă astfel nu le-aș face să dispară, ci le-aș da forță până ar crește peste mine și ar trăi ele, în locul meu. Dar bucuria o simt altfel, n-o pot ține mocnită în mine, ci o simt ca pe o explozie, ca pe un foc de artificii, pe care trebuie să-l las la suprafață, să bubuie.

Primul om pe care-l sun când în mine se aprind artificii e soră-mea. Tot cu ea vorbesc și când simt îndoială, sau jale în suflet, sau furie, atunci când mai rămân părți nepotrivite din ele și cărora nu le găsesc locul. Simt că ea mă înțelege cel mai bine. Și mai am apoi încă câțiva oameni adevărați în lumea mea, se știu ei deja, care mi-s dragi de numa și la care știu că bucuria mea va rămâne întreagă.