antihero

Acum două nopți copilul cel mic a făcut febră mare, pe care cu greu am stăpânit-o. A trecut acum, e o viroză pe care încet, încet o lăsăm în urmă. Nu a fost mare lucru de altfel, știu asta acum, când lucrurile o iau înspre bine, și când pot să stau față în față, corect și fără judecată, cu teama pe care am simțit-o din nou atunci. Nimic nu s-a schimbat parcă în toți acești ani de când sunt mamă, credeam că am căpătat o anumită reziliență pentru astfel de situații în care, așa cum scriam într-un alt text de-al meu, îmi simt inima ca scoasă afară din căldura pieptului, incertă și temătoare.

Dar mi-e frică și acum, după atâția ani. Nu am nici anduranță mai mare și nici mintea mai limpede atunci când copilul meu suferă. Mă simt firavă și prea pământeană, nu m-am transformat în niciun supererou, chiar dacă mi-aș fi dorit asta. Îmi tremură oasele și carnea sub piele. Dar știu că astfel simt toți părinții din lume. Mi se înmoaie inima pe dinăuntru. Știu că supereroii sunt neînfricați și au inima tare, nu fricoasă așa cum e a mea. Dar trișez. Îi spun că sunt supererou ca să nu-i fie frică, chiar dacă în realitate știu că nu sunt. Sunt doar un părinte temător și vulnerabil. Așa cum sunt toți părinții din lume.