opt. fără noroc

 -Îți e mai greu azi, nu-i așa?, m-a întrebat. Și mi s-a făcut așa o ciudă pe el și întrebarea asta.

Azi se fac doi ani de când tata nu mai e. 8 ianuarie, ce ironie, numărul meu norocos și l-a ales și tata ca să plece. Așa, din senin, într-o zi normală ce-abia începuse, ziua care ne-a rupt apoi viața în două. Așa ne socotim de-atunci viața, cea de dinainte și cea de după, cea întreagă, cu el în ea și cealaltă, cu durere, plânsă, cu lipsă.

Nu îmi e mai greu azi. De ce mi-ar fi? De ce ar trebui să fie mai greu azi față de cum a fost ieri, sau în urmă cu cinci luni, doar nimic nu s-a schimbat între timp. Tata tot nu mai e, mie mi-a venit din nou să-l sun și să-i vorbesc, apoi mi-am dat din nou seama că-i degeaba. El nu răspunde, nici azi, nici ieri, așa face de doi ani încoace, dar eu tot îi vorbesc, el nu răspunde, eu vorbesc mai departe. El tace. De vorba lui mi-e dor. De vorba lui mi-e dor cel mai mult din lume.

Azi nu îmi e mai greu față de ieri. Și nici față de ziua de dinaintea lui. De parcă dorul, tristețea, bucuria le-ai putea comanda pe zile, marca în calendare și simți doar atunci când le vine rândul. Ele sunt acolo, lipite pe dinăuntru, ca o a doua piele le purtăm cu noi peste tot. Pe viață.

Eu nu-mi pun multe marcaje în memorie, nu-mi place să mă raportez la timp ținând evidența evenimentelor, mă încurcă în relația mea cu el,  las timpul să curgă fluid, îl iau așa cum vine, nu-l cântăresc, nu fac calcule și numărători, pierdere de vreme, de parcă ar schimba ceva... Doar nimic nu s-a schimbat, tata e tot plecat, nu-mi răspunde când îi vorbesc, iar mie îmi e tare dor de vocea și vorba lui. Simt dorul ăsta azi, l-am simțit și ieri, și ziua de dinainte. Și tot așa, de doi ani încoace.

sursa foto: unsplash.com