flashback

Scriu pe blog de aproape șapte ani. La început o făceam doar din când în când, în ultima vreme însă, simt nevoia de a scrie tot mai des. Am  obiceiul de a răsfoi din când în când scrieri mai vechi de-ale mele, mă surprind cum alunec oarecum în starea mea de atunci, dar aceasta e totodată și un bun parametru prin care îmi pot  observa creșterea mea ca om.

Unele scrieri de pe la începuturi  mi se par acum naive, ușor imature. Eram tânără mămică în perioada aceea, prinsă în caruselul adorației pentru puiul de om și îndrăgostită de el incurabil, pe vecie. Nici nu-i de mirare că sunt atât de candide unele dintre ele. Am avut, în câteva rânduri, impulsul de a le șterge, dar am realizat apoi, că nu ar fi decât o negare a unei părți a existenței mele fără de care sigur nu aș fi fost în același fel azi.

Pe măsură ce am intrat tot mai adânc în viață, perspectiva din care scriam s-a mișcat tot mai mult înspre interiorul meu. E cea mai acurată evidență a creșterii mele emoționale, îmboldită în primul rând de aspirația mea de a deveni un părinte echilibrat. Iar ca să ajung acolo, trebuia să devin întâi un om echilibrat.

Știu că am crescut mult, se vede foarte bine asta mai ales în timpul de pe urmă, când nu mă mai stânjenesc să dau tot mai mult din coaja mea la o parte și să las locuri, oarecum tainice de-ale mele, în văzul celorlalți. Fiindcă am învățat în parcursul acesta că nu suntem definiți doar de un singur lucru, nu suntem ori buni ori răi, nici doar vulnerabili, veseli, nostalgici sau doar curioși, suntem din fiecare mai mult sau mai puțin, un mix unic, iar expunerea noastră în fața celorlalți chiar și cu părți mai vulnerabile din noi, nu e deloc o dovadă de slăbiciune, ci tocmai opusul. E autentic și asumat. Iar  acesta este cel mai frumos și onorabil mod de a trăi. 

sursa foto: unsplash.com