începuturi

Au trecut două săptămâni în orașul acesta nou, pe care îl privesc încă prin ochii unui turist. Îmi place ipostaza asta. Încă nu sunt înfiptă în viața din el, o privesc de pe margini ca un spectator curios, îi observ oamenii, le studiez năravurile și fur cu ocheade aruncate pe ferestrele descoperite de perdele frânturi mărunte din viețile lor.

Oamenii sunt aceeași peste tot, zic eu, găsești de toate soiurile oriunde, de-asta mă și feresc de generalizări. Și totuși locul în care ești te impregnează la un momentdat cu el, ca să te simtă că-i aparții. Aici, pe străzile din Basel, oamenii îmi par reținuți, amabili când intri în vorbă cu ei, răbdători și așezați, chiar și în trafic.

Îmi lipsește zăpada, chiar și aici, în miez de iarnă e frig cu soare. Îmi lipsesc oamenii vechi cu care m-am intersectat atâta vreme, uneori schimbam poate doar o vorbă scurtă sau ne salutam din depărtare - mărunțișuri care aparțineau vieții mele și care mă legau și mai mult de acel acasă.

Aici încercăm să construim un nou acasă. Sau poate doar un nou cuib al nostru, acasă poate fi oriunde ne regăsim împreună. Există un farmec în orice început și o efervescență care vine cu orice e nou, iar mie îmi place asta.

Urc din nou străzile astea necunoscute, cu case frumoase de-o parte și de alta, cu curți îngrijite, cu vegetație multă, trec pe lângă oameni care nu mă cunosc, e bine așa, e liniște, aerul e rece și proaspăt, începuturile pot fi și frumoase, nu trebuie să fie mereu grele. Începuturile pot fi frumoase.