multe suflete în același piept

 

Uneori, ceva din lăuntrul meu are nevoie doar de o carte bună, să-i răsfoiască povestea cuprinsă între file, să se lase sedusă de cuvintele dintre pagini și să se piardă cu totul în ea alene, aproape de metamorfozare. Cum am fi oare dacă nu am putea visa? Câte senzații ne-ar fi tăinuite dacă nu am avea posibilitatea să ne jucăm mai întâi cu ele, să cochetăm cu ele mai întâi sub piele, în spatele ochilor noștri, pentru a ne deprinde cu emoția lor, chiar și doar la nivel de gând sau simțire subtilă, ca să nu ne fie pe de-a întregul străine atunci când le întâlnim în lumea reală.

Și ce frumoasă e lumea în care te poți proba într-o mie de feluri.

Iubesc să fiu mamă, e rolul vieții mele, mi l-am dorit enorm și știu că mi se potrivește bine. E partea caldă, primitoare și grijulie din mine, acolo unde copiii mei vreau să se simtă acasă, în tihnă, acceptați, un loc de siguranță în care să revină oricând au nevoie. În rolul ăsta de mamă se află și partea mea cea mai vulnerabilă, punctul meu fragil, a cărui stabilitate e dependentă de certitudinea că totul va fi bine cu copiii mei. Și într-un mod  paradoxal, e punctul din care pornește și toată puterea mea de mamă, toată determinarea de a face totul pentru nevoia lor, chiar de a muta munții din loc.

Și totuși, cu tot dragul cu care îmi cuprind copiii în brațe și dragostea cu care îi privesc în ochi, jinduiesc și după femeia din mine care vrea să se simtă frumoasă, să fie bine cu ea și în pielea ei, cea căreia îi place să seducă și să se lase cucerită, cea care își face bucle, poartă rochii și pantofi cu toc, interesată și de lucruri frivole, de parfumuri și trenduri. Îmi place să fiu ea și atunci când vorbesc despre suflet, despre existență și lucruri profunde, când citesc poezie sau visez printre versurile unui cântec, când scriu, când alerg, când îmi pun întrebări despre viață  sau când mă simt bine la o ieșire cu prieteni.

Când sunt la serviciu, cu pacienții mei, lumea mea se transformă din nou. Acolo sunt un  specialist, omul care trebuie să vină cu soluții, opțiuni, terapii, am o oarecare autoritate, trebuie să funcționez și cu sânge rece în situații de criză, total opus felului în care aș face-o acasă, de exemplu, când mă joc cu copiii mei. Dar știu că fac totul cu multă însuflețire, iubesc oamenii, chiar dacă, în mod paradoxal, tot ei sunt, poate, cauza primă a frustrării mele. Și totuși, mă străduiesc să mă feresc de judecăți, măcar să nu le las să răzbată mai departe de mintea mea, să rămân mai departe un om empatic și sensibil la vulnerabilitățile noastre de oameni.

Suntem fiecare dintre noi mici universuri, ca niște caleidoscoape. Ajungem să reflectăm ceea ce întărim și exersăm cel mai mult, iar oglinzile ignorate ajung prăfuite și uneori se pierd sub un strat de uitare. De-aia ajută și visatul cu ochii deschiși, și muzica și dansul, ele generează emoții, care ne însuflețesc sufletul. Nu suntem doar grăbiți, irascibili, morocănoși sau fără vlagă, nu suntem doar părinte, soție, soț, prieten sau coleg de muncă. Suntem și poznași, senzuali, curioși, îndrăgostiți, visători, romantici, iuți la furie, meditativi, sclipitori, iubăreți, empatici, aventurieri, și într-o mie de alte feluri. E păcat să le împingem în colțuri de întuneric crezând că ne descurcăm și fără, s-ar putea să uităm de ele, ele se vor descompune, iar noi ne vom transforma în forme incomplete a ceva ce am știut cândva să fim.

Uneori ne lăsăm trași prea sălbatic în graba cu care credem că se trăiește viața, alteori doar funcționăm mecanic, fără a ne întreba cum ar putea fi dacă....E păcat să lăsăm bucăți din noi să amorțească sub pojghița uitării. Când spargem pojghița, când ștergem praful și lăsăm să intre din nou lumina, simțurile noastre se înviorează. Viața asta nu ne-a fost dată doar pentru supraviețuire. De fapt, ea vine pentru viețuire, iar asta nu se poate face searbăd, e un antagonism între viață, a trăi viu și platitudine. Există un motiv pentru care dintr-un loc cald, aflat în spatele sternului și protejat bine de coaste, plângem, iubim, ne îndrăgostm și ducem dorul. De-acolo, din acel loc din piept, pornește și se încheie viața.

sursă foto: unsplash.com