amintiri, strat după strat

Încerc să-mi fac ordine în telefon, e arhiplin de fotografii și filmulețe, mai ales cu copiii. Am încercat, acum câteva zile, să le mut în calculator, fiindcă mă avertizează insistent că spațiul s-a împuținat, dar ceva n-a mers și am abandonat repede. Îmi place să le țin aproape, înghesuite în memoria strâmtă, și să le răsfoiesc din când în când, retrezind la viață amintiri vechi, ce ar pieri altfel, înghițite de un prezent neobosit, ce depune continuu, strat după strat, amintiri noi. 

În cele mai multe dintre ele, cea mică e mâzgălită pe jumătate de față cu înghețată — ocupația ei preferată. Sau dansează. Sau face ceea ce îl vede făcând pe fratele ei mai mare. El o ține de mână, îi arată ceva ori zdrăngăne o jucărie gălăgioasă, ca ea să poată dansa. Ea râde cu gura până la urechi ori e plină de înghețată roz. El e mai sfios, mai așezat, iar ochii lui mari și blânzi îi trădează inima bună. 

- Pe cine iubești mai mult? Pe mama sau pe mine? — e interogatoriul la care el o supune încă de când ea a început să înțeleagă vorbele astea. Și nu se oprește până nu aude: pe tine — chiar dacă e nevoit să repete întrebarea de cinci ori. Sau de șapte. Abia atunci se declară mulțumit și îmi spune, satisfăcut: Vezi, mama?

În fotografiile mai recente, ea are deja cinci ani; într-una își arată mândră dințișorul lipsă, pierdut de curând. El o ține protector pe după umeri, are plete ca mierea, iar uneori scoate limba, ca să fie cool — așa cum cred copiii că se face atunci când încerci să te desprinzi de copilărie. 

Sunt grozavi și îi iubesc cu disperare. M-au învățat multe despre lumea mea și a lor, și despre cât de frumoasă poate fi viața, atunci când o trăiești prin inimă și nu prin minte.