dincolo de neliniște

Râd în poza asta. Țin minte exact când am făcut-o, eram în Barcelona, în parcul Güell, în cea mai tristă vacanță. Nu pentru că s-ar fi întâmplat ceva rău atunci, deloc, în fond vizitam unul dintre cele mai frumoase orașe din lume, era soare, am luat orașul la pas în fiecare zi kilometri întregi (cel mai frumos lucru pe care-l poți face în concedii), am văzut Sagrada Familia și ne-a impresionant cu totul. Și totuși, din toate astea, eu îmi aduc aminte doar de o mare tristețe, un gol îngrămădit cu neliniște și frământare, care simțeam că mi-a stăpânit corpul și mintea, și din care eu nu mai aveam scăpare.

Cred că avem cu toții în viață momente de cotitură, care ne ajută să creștem și să ne ridicăm peste ceea ce am fost. Dar după ceva greu, nu creștem neapărat cu toții. Unii rămân în aceeași stare ani de zile, alții toată viața, fiindcă să intri în propriul moloz, să ți-l asumi și să începi să-l cureți cere curaj. Și pe lângă asta mai cere și onestitate, în a sta față în față cu slăbiciunile tale, și umilință.

Aveam 32 de ani, pielea tânără, un zâmbet frumos, trupul obosit și carnea plină de frustrare. Eram împotriva tuturor, plină de judecăți și răvășită de propriile-mi neajunsuri. Nu eram un om rău cu alți oameni, dar eram un om lipsit de blândețe față de el însuși. Mă biciuiam mental pentru orice greșeală, nu știam să pun limite, simțeam că nu sunt de ajuns în nimic.

Am tot văzut scriindu-se că ne deranjează în ceilalți părți de-ale noastre pe care le găsim în ei. Eu cred însă, că ne deranjează la ceilalți exact acele părți pe care noi nu le găsim în noi. Dacă vedem un semn de altruism la cineva, el ne poate deranja doar atunci când noi nu știm cât de bine se simte asta. Când vedem un om realizat și împlinit, începem cu bârfe și cu presupuneri, doar atunci când nu am aflat niciodată cum se așează o astfel de liniște. Fiindcă atunci când tu ești confortabil cu o anumită stare, ea nu poate decât să te atragă, nicidecum să te respingă.

Eu știu că nu eram bine. Pot spune acum că nu eram bine, după ce am aflat cum se simt un corp și o minte atunci când sunt în liniște. Iar eu nu eram acolo. Nici nu aveam cum. Munceam mult, dormeam puțin, mâncam prost, mă validam prin ceilalți și credeam că valoarea mea se măsoară doar în ceea ce pot oferi celorlalți.

Ceea ce nu se vedea la exterior, partea aceea care ne umblă prin minte și prin fiecare loc de sub piele, partea aceea din care vine strălucirea din ochi și limpezimea din minte, o tratam cu neglijență și răceală, chiar dacă ea striga sleită la mine. De-aici toată tristețea, toată refularea și înstrăinarea care îmi dădeau ghionturi pe dinăuntru și îmi tulburau carnea și mintea.

Eu cred că toată răutatea din oameni pleacă de aici, din această înfometare a sinelui, care nu mai știe să fie decât atunci când se compară cu ceilalți.

Acea incongruență care mă tulbura pe dinăuntru și pe care nu o simțeam deloc că-mi aparține,  mi-a deschis ochii. M-a așezat pe coate și m-a făcut să mă iau la buchisit, să sortez, să pun în ordine, să-mi dau spațiu și să învăț să fac lucrurile altfel față de cum le făceam. De 12 ani încoace încă sortez și reașez. Munca asta  mi-a liniștit inima, mi-a limpezit mintea și mi-a împăcat sufletul.

Mă bucur că am început procesul acesta înainte să devin mamă. Am vrut ca pe ei să-i pot învăța altfel. Copiii mei au dreptul la o mamă caldă și conștientă, în stare să se autoregleze și să pună sănătos limite, care le poate arăta perspective din plinul vieții și nu din propriile ei neajunsuri. Perspectiva din care noi privim viața, schimbă viața.

Eu nu-i cred pe cei ce spun că cea mai frumoasă viață e la douăzeci de ani. Înseamnă că ei n-au mai crescut după și au uitat să trăiască. Cel puțin pentru mine, viața la douăzeci de ani n-a fost la superlativ. A fost bine, distractiv, dar oarecum și lipsită de substanță. Eu îmi trăiesc cea mai frumoasă viață acum. I-am mai auzit și pe alții spunând asta și îmi place, înseamnă că au înțeles despre ce e viața. 

Viața mea e despre o creștere continuă, iar eu mă simt mai curajoasă ca niciodată. Am copiii și oamenii pe care mi i-am ales aproape, o grămadă de amintiri, am emoțiile mele, toată libertatea și nebunia din lume, și încă o mulțime de vise.