fata lui tata

 

Ieri a nins pentru prima dată aici în iarna aceasta, cel puțin atât cât să conteze. Ca nici măcar o jumătate de zi după, un vând cald, ca de primăvară, să risipească totul.

Eram la serviciu, și pe fereasta mare vedeam cum  firișoare albe ca de lână se desprindeau din cer și curgeau lin deasupra pământului.

Mi-am adus aminte de tata. Mi-am adus aminte de zăpada deasă și rece de pe vremea copilăriei mele. Mi-am adus aminte că noi biruiam atunci și timpul, și vremea, și nimic nu ne ținea în casă. De ghetuțele așezate mereu la gura sobei, astfel încât să se molipseacă de căldură și să ne moleșească ușor tălpile, atunci când intrau în ele. De oameni de zăpadă gigantici, de derdelușul din curte, pe care negreșit îl hrăneam cu apă în fiecare seară, fix așa cum ai grijă de o maia ca să prindă putere, și gheață în plus, peste noaptea geroasă.

Priveam ieri pe geam cum curge pace din cer și m-am gândit la tata. El  a fost omul care m-a făcut să mă simt iubită chiar și atunci când credeam că sunt mai greu de iubit, cu care puteam vorbi liber, fără teama că iubirea lui se retrage. Știam că dragostea lui nu se împiedică în cuvintele mele. Tata m-a făcut să simt că merit să fiu iubită doar fiindcă sunt, și că faptul că exist e o mare grozăvie.

Ai făcut greu, tata, pentru toți bărbații pe care eu i-am întâlnit în viața asta. Ai făcut greu pentru ei, tata, atunci când m-ai lăsat să vorbesc deschis despre tot ceea ce mă doare, despre tot ceea ce eu credeam că nu e bine, ai făcut greu pentru ei să mă faci să cred că pot spune toate astea și să aștept să fiu încă iubită.