cu mintea aiurea

Am crezut că te-am uitat. Asta ți-am promis când ne-am văzut pentru ultima oară. Dar dovedesc din nou că nu mă pricep deloc în a-mi respecta cuvântul. Ca și atunci, la începuturi, când ți-am spus Că nu mă voi îndrăgosti nicicând de tine.

  Partea faină cu copiii mici e că nu le este teamă.  Nu le pasă dacă cad, se ridică și o iau de la capăt. Nu le pasă că le stă părul în toate direcțiile sau tricoul le e colorat cu sosurile de la masa de prânz. Sunt curioși, încearcă, descoperă lucruri, colorează depășind nonșalant liniile și-ți arată apoi plini de încântare mâzgăleala. Când sunt mici de tot, toate astea ni se par drăguțe.  Dar pe măsură ce cresc începem să-i corectăm, să îi aducem cât mai aproape de rigorile pe care societatea le-a convenit ca fiind potrivite, iar abaterile de la ele încep să devină greșeli. Încet, încet societatea îi învață pe copii că greșeala nu e bună și trebuie evitată. Prima formă de penalizare este nota de la școală.  Am scris acum ceva timp un  articol  despre cum eu ca elev nu am suportat notele. Pentru că o notă mică reprezintă o pedeapsă, iar pedepsele nu sunt frumoase. Pedepsele umilesc, dezamăgesc, scad stima de sine și întăresc ideea de competiție neloială, ...

Până acum un an, educația mea financiară era deplorabilă. Nu că aș fi  acum un guru în finanțe dar, când toată viața ai fost corigent la capitolul ăsta, când te simți de nota cinci-șase îți cam dai seama cât de pierdut erai înainte. Acum un an nu aveam habar ce înseamnă active și pasive, asta ca să știți cam de unde am plecat. Apoi, nici nu mai știu ce a declanșat clic-ul, poate spaima că n-o să pot supraviețui la pensie :),  dar am început să caut informații.  Am pus m â na pe telefon și l-am sunat pe frate-meu, care știe treburile astea. Și așa a început să pâlpâie lumina, cam ca o lumânare amărâtă în beznă deasă.  Dar după ce ajungi să vezi direcția, începe să îți placă că nu mai umbli pe bâjbâite. L-am zăpăcit pe frate-meu cu întrebări și lămuriri de s-a săturat de mine, numai ce să faci că am încredere în ceea ce zice așa că tot la el mă duc. Mi-a explicat omul, mi-a spus ce să citesc, mi-a trimis material de informare. Bineînțeles că n-am ajuns să le citesc pe ...

Curgea cu picuri mari și grei De deasupra noastră, Vântul arunca plin de mânie Frunze, crengi și tot ce mai găsea în cale. - S-au certat, mama, mi-ai spus Și te-ai așezat moale în fața geamului prin care priveam neliniștea. Se auzea doar ploaia. Și inima ta blândă. Ți-am luat mâna într-a mea, E încă atât de mică și crudă. O țin aproape, strâns, ca să mai iau încă o dată din farmecul lumii tale inocente. Îmi place acolo, e curat și pur și fără impostură. - S-au certat norii, mama, iar acum le curg lacrimile.

Se discută mult zilele astea despre note și coronițe, dacă e bine sau nu să răsplătim copiii prin note și premii pentru efortul pe care l-au depus, că asta ar fi dovada recunoașterii și aprecierii pentru munca depusă. Că atunci când îi premiem, îi departajăm de cei slabi, de loaze - așa îi numeau unii - ca să nu-i mai lăsăm pe cei mediocri să preia conducerea, că de-aia suntem unde suntem. Numai că, sistemul ăsta de răsplătire prin note și premii nu e doar de ieri, de azi, în țara asta. Poate tocmai felul ăsta de învățământ e responsabil pentru faptul că întâlnim mediocritate la toate nivelurile. Răsplătirea unui efort prin note, premii sau lucruri materiale nu face decât să încurajeze motivația extrinsecă, adică învățăm pentru o răsplată din exterior și nu pentru propria noastră plăcere. Ceea ce ar trebui însă să încurajăm şi să dezvoltăm este motivația intrinsecă. Doar astfel ajungem să facem lucruri pentru că ne plac si ne pasionează şi nu pentru că altfel vom fi sancționați. Lucrur...

Așa  scrie, la un moment dat, Viola Davis î n autobiografia ei, Finding me , una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit în ultima vreme. Nu e doar o altă biografie de vedetă, ci o poveste puternic ă   și   dureros de reală a unui copil de culoare într-o lume a albilor, crescut în sărăcie cruntă, într-o familie conflictuală, cu un tată abuziv. Și totuși, e o poveste frumoasă, a unui copil curajos care n-a renunțat la vise și a ajuns un adult împlinit. E o poveste grea și apăsătoare, care a stârnit în mine multă revoltă și durere, iar pe măsură ce o citești simți aproape carnal sărăcia la cel mai jos nivel cu putință. Cum miroase copilăria Violei Davis? Miroase a urină și haine umede, murdare, fiindcă mai mereu aveau doar apă rece, uneori nici măcar atât, și tot atât de rar săpun sau obiecte de igienă personală.  Cum sună copilăria Violei Davis? E gălăgioasă, plină de violența verbală și fizică a tatălui care își bate nevasta în miez de noapte, e teror...

De curând, unui prieten de-al nostru  i-a spus medicul că e foarte aproape de un burnout. S-a speriat, acum e în vacanță în Italia. Un alt amic e în concediu medical de câteva luni, tot din cauza asta. Nu mi-e străină nici mie starea de epuizare, de fapt, m ulți dintre noi suntem mult mai aproape de un burnout față de cum am crede. Acum vreo patru ani s-a întâmplat să-mi fac niște analize. A fost pură întâmplare. Când am întrat în cabinetul medicului pentru a discuta rezultatele, primul lucru pe care mi l-a spus a fost să mă întrebe cum mă simt. Ca naiba, mi-a venit să-i spun, mă târăsc de la o zi la alta, i-am răspuns. Mă simțeam epuizată, vlăguită, dar nu suntem oare toți obosiți? Dacă îți arunci privirea numai la oamenii din jurul tău, cam greu să dai de unul care să nu fie stors de vlagă. Mâncăm de (cele mai) multe ori greșit, nehrănitor, dormim puțin, nu ne mișcăm cât ar trebui. Dar când să le mai faci pe toate, când ai timpul îndesat cu altele, care trebuie făcute și ele...