cu mintea aiurea

Nu știu ce mi-a venit astăzi să scriu despre Lassie, poate faptul că azi copiii au vizitat un adăpost de animale. Lassie a fost primul nostru câine, era de fapt o ea și am iubit-o așa cum doar copiii pot iubi. După ce am pierdut-o, o bună bucată de vreme nu am mai vrut un alt câine. Abia după mulți, mulți ani,  absolvisem între timp și facultatea,  am adoptat-o pe Hara de la un adăpost de câini din Sibiu. Are aceeași personalitate blândă, dar jucăușă, același colorit în alb și negru al blănii, doar talia e mai mare. Nu era de rasă,  dar era frumoasă și foarte isteață. O plăceau și vecinii de la bloc, chiar dacă, în miez de noapte sau doar dimineața foarte devreme, n-am reușit să deslușim atunci când anume se ocupa de treburile astea neserioase, dar își făcea rondul prin fața fiecărei uși și muta papuci de-acolo în curte, iar noi, încercând să-i acoperim isprava, ne grăbeam să așezăm încălțămintea înapoi, ca nu cumva să atragă mânia cuiva. Ne iubea mult, venea după noi la ...

După masa de seară, stăteam cu bărbatul la o poveste. Copiii se jucau cuminți în camera lor, se pare că până atunci împărțiseră tot ce aveau de împărțit, iar acum tocmai făceau o pauză.  Mai că auzeam și musculița care își făcea rondul de seară deasupra unui măr ciupit, așa atmosferă tihnită am prins în prag de seară. A durat maxim zece minute, nu vă închipuiți că am avut timp de filme sau alte cele, dar în timpul ăsta,  doamne câte ne-am mai povestit. Și dintr-una într-alta, nu știu ce ne vine nouă, de ne gândim la ultima dată când am ieșit, ca doi îndrăgostiți tineri ce suntem, doar noi doi singurei, fără copii atârnând de noi, la un film sau la o masă împreună. Hai că nu-i greu, ce mare lucru. Și ne gândim noi și ne gândim, mai să se piardă și copiii cu firea de la atâta introversiune. -Stai, stai, că știu eu, sar eu cu nerăbdare, fericită că am găsit ceva. Mai știi concertul lui Brian Adams de la care am plecat după vreo trei piese, fiindcă ne plângea copilul acasă, să tot...

Din când în când, cum de altfel tocmai s-a întâmplat aseară, există nopți la noi în care amândoi copiii vor să doarmă cu mine. Lucky me, să zic asa. Iar în toată exaltarea mea, n-am cum să nu mă gândesc și la bărbatu-meu, tatăl lor adică, mai că-mi dau lacrimile când știu cum doarme el singur și netulburat, ca un urs în bârlog moale și mare de doi pe doi metri pătrați, cum se poate el întinde în voie printre așternuturi moi, fără piciorușe oprite printre coaste sau palme peste față tocmai când își doarme el cel mai lin somn al lui. Să vă spun acum cum dorm eu, dar trebuie să așteptați puțin fiindcă încă nu mi-au trecut lacrimile de compasiune care mi s-au stârnit la paragraful trecut. Să vă prezint mai întâi contextul. Avem doi copii frumoși și buni, mai mare dragul să-i privești, mai ales când dorm liniștiți și în casă se face din nou liniște ș i pace, încât parc ă   î ț i auzi chiar  ș i  gandurile vorbind. Copilul mare are aproape șase ani și somn adânc, frate, dar și ...

Am crezut că te-am uitat. Asta ți-am promis când ne-am văzut pentru ultima oară. Dar dovedesc din nou că nu mă pricep deloc în a-mi respecta cuvântul. Ca și atunci, la începuturi, când ți-am spus Că nu mă voi îndrăgosti nicicând de tine.

  Partea faină cu copiii mici e că nu le este teamă.  Nu le pasă dacă cad, se ridică și o iau de la capăt. Nu le pasă că le stă părul în toate direcțiile sau tricoul le e colorat cu sosurile de la masa de prânz. Sunt curioși, încearcă, descoperă lucruri, colorează depășind nonșalant liniile și-ți arată apoi plini de încântare mâzgăleala. Când sunt mici de tot, toate astea ni se par drăguțe.  Dar pe măsură ce cresc începem să-i corectăm, să îi aducem cât mai aproape de rigorile pe care societatea le-a convenit ca fiind potrivite, iar abaterile de la ele încep să devină greșeli. Încet, încet societatea îi învață pe copii că greșeala nu e bună și trebuie evitată. Prima formă de penalizare este nota de la școală.  Am scris acum ceva timp un  articol  despre cum eu ca elev nu am suportat notele. Pentru că o notă mică reprezintă o pedeapsă, iar pedepsele nu sunt frumoase. Pedepsele umilesc, dezamăgesc, scad stima de sine și întăresc ideea de competiție neloială, ...

Până acum un an, educația mea financiară era deplorabilă. Nu că aș fi  acum un guru în finanțe dar, când toată viața ai fost corigent la capitolul ăsta, când te simți de nota cinci-șase îți cam dai seama cât de pierdut erai înainte. Acum un an nu aveam habar ce înseamnă active și pasive, asta ca să știți cam de unde am plecat. Apoi, nici nu mai știu ce a declanșat clic-ul, poate spaima că n-o să pot supraviețui la pensie :),  dar am început să caut informații.  Am pus m â na pe telefon și l-am sunat pe frate-meu, care știe treburile astea. Și așa a început să pâlpâie lumina, cam ca o lumânare amărâtă în beznă deasă.  Dar după ce ajungi să vezi direcția, începe să îți placă că nu mai umbli pe bâjbâite. L-am zăpăcit pe frate-meu cu întrebări și lămuriri de s-a săturat de mine, numai ce să faci că am încredere în ceea ce zice așa că tot la el mă duc. Mi-a explicat omul, mi-a spus ce să citesc, mi-a trimis material de informare. Bineînțeles că n-am ajuns să le citesc pe ...

Curgea cu picuri mari și grei De deasupra noastră, Vântul arunca plin de mânie Frunze, crengi și tot ce mai găsea în cale. - S-au certat, mama, mi-ai spus Și te-ai așezat moale în fața geamului prin care priveam neliniștea. Se auzea doar ploaia. Și inima ta blândă. Ți-am luat mâna într-a mea, E încă atât de mică și crudă. O țin aproape, strâns, ca să mai iau încă o dată din farmecul lumii tale inocente. Îmi place acolo, e curat și pur și fără impostură. - S-au certat norii, mama, iar acum le curg lacrimile.