Luați o pauză de la lucrurile care nu vă fac bine. Apoi aruncați-le la gunoi.

Începusem de fapt doar o introducere pentru un text pe care-l scrisesem cândva. Dar tastatura s-a pornit parcă singură iar cuvintele mele au luat-o după ea. Şi-au continuat aşa, în tandem, încât s-a pierdut până și ideea inițială, nici nu mai știu de la ce am început și m-am luat cu altele, că aşa mi se întâmplă uneori și mă pierd în vorbe scrise. Și uite c-am ajuns să scriu din  nou despre cât de important este să ne oprim la timp din ceea ce nu ne face bine, să fim atenți la noi și la nevoile noastre, fiindcă oricât de egoist poate părea, nimic nu e mai important ca noi înșine. Și e poate cel mai frumos cadou pe care ni-l putem face nouă. Pentru că atunci când suntem bine cu noi, putem împrăștia binele ăsta mai departe, spre copiii noștri, care au atâta nevoie de prezenta noastră autentică, de energia și răbdarea noastră, spre partenerul nostru, părinții noștri, prieteni. Ne creem o mare presiune încercând sa facem totul perfect, iar de multe ori devine mult prea mult față de cât putem purta pe umeri. Și în suflet. 

Perfecțiunea nu există, asta așa, ca să spulberăm din start orice idee prea îndrăzneață. Nu avem cum să  împărțim timpul asta în părți echitabile încât sa ne mulțumim și șeful de la serviciu și prietenii, să petrecem timp suficient cu copilul, să facem casa lună și mâncarea gustoasă. Efectiv nu avem destul timp fizic. Și oricum l-ai drege și împărți, timpul zic, tot dă cu virgulă, iar virgula asta așează pe umerii și în sufletul nostru o povară imensă. Ca să oferi mai mult într-o parte, va trebui să iei din alta. Iar cel mai ușor donăm timpul nostru, cel în care ar trebui să ne ocupăm de noi, de ceea ce ne face bine și buni. Nu suntem roboti, ci oameni din carne, oase și suflet, cu emoții și vise, iar atunci când renunțăm la astea din urma ajungem fără aer, cu inima grea. 

E imposibil să fim în același timp cele mai disponibile mame, cele mai de succes femei cu carieră, cele mai suple, fără riduri și, în vârtejul celor amintite până acum, cele mai Zen. Când uitam de visele noastre și pornim în caruselul de iluzii, ajungem să renunțăm câte un pic la ceva din noi. Și lăsăm tot mai mult din noi pentru alții. Așa ajungem obosiți, frustrați, amintindu-ne doar vag ceea ce-am pornit visând odată. 

Să vă spun cum arăta viața mea acum câțiva ani, nici nu e prea mult de-atunci. Cea mai mare parte a timpului o petreceam la spital: gărzi de zi, gărzi de noapte, week-end-uri. Orele suplimentare nici nu contau, era important să-mi termin treaba, care de fapt, nu se termina vreodată. Mâncam dezordonat, atât cât sa am mâncare în stomac, dar fără sa-mi hrănesc cu adevarat corpul. Somnul era putin, uneori deloc. A fost o perioada în care plângeam mult. De epuizare, de înstrăinare față de ceea ce știam că sunt eu, dar în labirintul în care mă învârteam nu găseam ieșirea spre ceea ce dorisem cândva de la mine. Nu mai aveam energie, nici puterea să opun rezistență, eram trasă de val în reflux, tot mai departe. Ipostaza de victimă îmi dă un disconfort teribil, nu-mi place senzația de a nu stăpâni ceea ce se întâmplă în viața mea. De-aia nici  nu știu  nu știam sa cer ajutor, iar haina aia pe care ajunsesem s-o port îmi ajunsese prea strâmtă și strângea prea tare. Mi-era mult mai familiar să adaug pe listă decât să tai, nu mă simțeam deloc confortabil să refuz. 

Primele semnalele mi s-au părut minore și le-am ignorat, la fel ca și pe cele care au urmat. Că doar obosiți, triști, nemulțumiți suntem cu toții, nu? Apoi a venit sperietura mare și-am știut că trebuie să mă opresc. Când am realizat cât de fragil devenise totul, cât de jos alunecasem, cât de ignorantă devenisem fațǎ de nevoile mele, m-am speriat. N-am mai vrut să fie cum a fost, am vrut să învăț să fac altfel, să-mi fac bine. Și sa știți că nu-i deloc ușor să te scuturi de năravuri în care te-ai scăldat ani întregi, cei care ați trecut pe-acolo știți despre ce vorbesc. Am învățat să spun și NU, să tai în loc să adaug. E sănătos să faci o selecție riguroasă atunci când e vorba de timpul tău. După ce-am învățat cum e cu NU-ul, s-a deschis atât de mult loc pentru mine, pentru râs, bine, tihnă, am găsit atâta bucurie în binele din jurul meu, pe care cu câtva timp în urmă eram prea obosită să-l observ. 

Mi se întâmplă  chiar și acum s-o mai iau pe-alături, să mă las purtată în vârtejul de griji și cerințe de-ale altora sau de-ale mele către mine. Dar am învățat să-mi pun frâne și mă redresez destul de repede. Pentru că știu locul spre care m-a dus drumul ăla și nu mi-a fost bine deloc.

Așa că fiți exigenți când vine vorba de timpul vostru, nu-l dați pe mâna oricui fiindcă sunt hoți multi și rămâneți fără el. Eliminați ceea ce nu vă face bine și veți vedea cât spațiu se va deschide pentru râs, bine și tihnă. Fiindcă în toată nebunia cu care se derulează totul în jurul nostru, avem nevoie de aer, de joc și liniște ca să ne rămânem nouă, întregi și sănătoși.