cu mintea aiurea

  S-a făcut noapte în cer Și se îneacă norii. E multă liniște aici. Ceasul meu are doar numere, S-a descotorosit de ace, Așa nu mai poate ticăi, Iar timpul nu mai trece Și rămâne nemăsurat. Ce ușurare. Pot să-mi trag sufletul, Să nu mai umblu buimacă prin viață. E de ajuns doar să fiu Și să nu mai căut eroi. M-a amețit timpul Și am uitat tot ceea ce aș mai putea fi. Sau poate îmi e teamă , Chiar uneori rușine, De îmi strivesc singură neastâmpărul. Doar privește copilul și vei regăsi Tot ceea ce ai uitat să fii - mi-a zis. Eu am ascultat cuminte, Iar atunci s-a oprit timpul Ceasul mi s-a lepădat de ace, S-au redeschis norii Iar eu te-am regăsit.

  Nu vi se pare și vouă că lumea asta a devenit greoaie? Mă uit la oameni în jurul meu și mi se pare că parcă nu ne mai pricepem să gândim și să simțim lucrurile într-un mod firesc, cu intuiția  nu prea mai știm ce să facem, așa că o lăsăm pe tușă. E bună fasolea? Dar ciupercile? E bine să le mâncăm? Nu, nu mănânc carne, dar mănânc muuuultă brânză, de fapt nu pot trăi fără brânză. Și oricum, nemâncând carne, trebuie să îmi iau proteina de undeva, nu? Dar cum e cu  fructele? Oare sunt bune? Nu au prea mult zahăr?  Acestea sunt întrebări pe care le primesc la cabinet în momentul în care deschid subiectul nutriției, în încercarea de a rezolva o problemă pornind de la bază și nu sărind imediat cu o rețetă pentru un medicament. Mărturisesc că am rămas surprinsă să observ cât de complicat se vede pentru unii treaba asta cu alimentația corectă. Și îmi vin în minte imediat bunicii mei, oameni simpli, care nu ar fi găsit nicicum noimă unor asemenea întrebări și ar fi știut intuitiv din ce ar tr

  Iubirea nu e perfect ă, nici  un extaz continuu. Nu e nici măcar te iubesc, cuvintele astea ajunse atât de uzate și de nimic, atunci când sunt împrăștiate mecanic prin portavoci doar ca să impresioneze piața satului.  Iubirea e altfel. Uneori ca o taină, tandră și subtilă, aproape ca o șoaptă. Alteori fierbe plină de pasiune și lasă fioruri calde să ațâțe pielea și tot ce răscolește pe sub ea, e ardoarea unei priviri sau zâzania unei vorbe. Iubirea e blândă și bună, și totuși, atât de nepotrivită câteodată. Îți dă curaj să îndrăznești și totuși, te face să te îndoiești de tine, să crezi că nu ești de ajuns, chiar dacă în ochii celui ce te privește ești totul și încă ceva pe deasupra.  Iubirea îți păcălește inima, o seduce prin valuri de endorfină ce te țin captiv până îți înmoaie rațiunea. Și chiar dacă devii lucid, fie chiar și pentru câteva momente și îți dai seama de sminteală, te întorci supus în ademenirea ei.  Fiindcă suntem cu toții slabi și ilogici atunci când ea ne stăpâneșt

  Stătea cu ochii închiși, ușor adunată de spate. Poate se roagă, mi-am spus. I-am văzut fruntea ușor încordată și ochii strânși, cu riduri în jurul lor. Se ceartă cu Dumnezeu, m-am gândit. A stat așa ore în șir, sau poate au fost doar minute. Întotdeauna când văd suferința în chipul ei pare că durează prea mult. Ceva în mine se întunecă când o văd așa și, din nou, poate doar timpul se întinde sub umbra durerii, iar mie mi se par ore, când de fapt trec doar minute. Privind-o cum stă așa, ușor adunată, mi se pare că s-a făcut peste noapte mai mică, ca și cum corpul i s-a strâns în jurul inimii, asemenea unui bandaj, ca să o facă din nou bine. Câtă suferință poate încăpea într-un om, fie el și unul cu trup mic. Din când în când își freacă mâinile în poală, ca și cum ar fi vrut să-și sfâșie pielea, să aibă un alt motiv de durere și să-l uite pe ăsta care-i sleiește azi sufletul. O viață întreagă a trecut parcă într-o săptămână. Își amintește de copiii mici, cum i se încurcau printre picio

  Am urlat în seara aceea, Încet, cât să nu mă audă nimeni. Doar mie îmi bubuiau timpanele Și simțeam cum zgomotul durerii îmi sfâșie carnea. Mi-am pus palmele peste urechi, Ca să opresc zgomotul din ele să iasă afară. Era liniște în jur Și multă noapte neagră. Purtam acum urme sângerânde pe sub piele. Foto: unsplash.com

Mi se pare aproape amuzant că ajung să scriu despre somn, când eu și somnul avem o relație ușor complicată. Nu sufăr de insomnii, iar marele meu noroc este că adorm aproape instantaneu atunci când mă bag în pat. Treaba asta mi-a fost de mare ajutor în toți anii cu gărzi prin spitale și vremurile cu copii mici. Marele meu neajuns însă, a fost că dorm prea puțin, ați remarcat timpul trecut al verbului, fiindcă de două săptămâni, când la noi  a început școala, mi-am propus să tratez serios treaba asta, după ce am conștientizat cât de multe au devenit zilele prin care simțeam că trec târâș și vlăguită de nesomn. Pentru mine, somnul a fost mereu pe plan secundar. Dacă trebuia să tai ceva pentru a mai înghesui altceva pe planul zilei, tăiam fără milă din orele de somn. E un tipar pe care l-am învățat în familie, unde pe mama o țin minte făcând mereu ceva, așa face și acum, era ultima care ajungea în pat și prima care se trezea.  Desconsiderăm somnul, mereu prioritizăm alte nimicuri și ne amă

  De mă vei iubi și mâine Nu știu nici eu Nu știi nici tu Și niciun om din lumea asta mare. Știu doar că avem ziua de azi. Tu ești aziul meu Eu al tău, În fiecare zi, Până într-un mâine singuratic Pe care îl vom tot amâna la nesfârșit. Pentru că nu știu nici eu Nu știi nici tu Și niciun om din lumea asta mare De te voi mai iubi și mâine. Foto:unsplash.com

  Am știut că te voi iubi până la sfârșitul lumii. S-a băgat mintea apoi, între mine și sufletul meu și a adus frică și panică că poate nu voi ști cum, sau nu voi fi în stare, ori că nu va fi destul sau suficient de bine. S-a frământat turbată până i-am pus mâna pe gură, că doar așa am reușit să o fac să tacă. Și a tăcut într-un final. Cât de bine a fost. S-a făcut din nou pace în suflet, a dispărut toată teama și neputința ei și a rămas iubirea. Aceea fără de capăt și fără de măsură, cea care poate totul și nu se teme de nimic. Am știu că te voi iubi până la capătul lumii. Și nu e greu deloc.  Foto:unsplash.com

  Ești fix atât cât trebuie Nici mai mult, nici mai puțin Iubește tot ceea ce ai în tine Nimic din ce-ai primit nu-i de nimic. Ești fix atât cât trebuie Ai totul în de-ajuns Și pentru azi și pentru mâine Și pentru tot ceea ce ți-ai propus. Ești fix atât cât trebuie Să nu crezi mai puțin Căci vei găsi în cale Și porții de venin. Din guri cu minți prea slabe Ce nu știu ce-i iubirea Vor vrea să-ți rupă calea, Să-ți șteargă strălucirea. Ești fix atât cât trebuie Ești tot ce ai nevoie Copile, cred în tine Și știu că vei fi bine. Foto:unsplash.com

  Exact acum zece ani eram cu cei mai dragi oameni în jurul nostru, nu mulți, ci exact atât cât trebuie, altarul era impriovizat într-o grădină înflorită, era cald, eu în rochie albă, cum au prințesele, doar că mie nu-mi plac prințesele,  prefer tricourile albe, nisipul ud și cald sub tălpi și vântul boem pe piele, dar am făcut-o așa cum se cădea, ca doi iubiți cuminți, ție îți cădeau bucle umede pe frunte și râdeai cu toată fața. A fost frumos încât aș mai face-o și mâine din nou, chiar dacă din nou nu va fi  plajă, sau poate totuși, eu tot în rochie albă voi fi, poate cu tocuri în picioare  ș i fără nisip pe tălpi. Am dansat mult, și da, știu, nu am vrut să fiu furată, am vrut să petrec la nunta mea, doar fotografului nu i-a păsat de asta și ne-a rupt din toiul petrecerii ca să prindă poze cu noi în începutul apusului de soare.  Cât de tineri și neștiutori eram, cum am luat viața asta ca pe o joacă, apoi a devenit cam serioasă treaba, și totuși nu ne-am pierdut cu firea, am reușit fr

  Se vedeau doar faruri de mașini. Norii erau mult prea jos, Iar gândurile mele ca niște franjuri fluturați în vânt. Era vară și ploua cu picuri gri pe mine. Gri și reci, chiar dacă în aer se simțea încă fierbintele asfaltului. Prea grăbit, prea fără de răbdare ai fost. Doar când vorbeai o făceai așezat, calm și cald, așa cum mi-ar plăcea și mie să fiu cândva în stare. De-am fi știut, de-ai fi știut Că e mult mai puțin decât am fi crezut vreodată, Că se calculează gândurile și ideile și simțirile Și nu anii care ar trebui să fie; Că unii au nevoie de un timp mai mare, Alții le trăiesc pe toate aproape deodată. Și astfel se scurtează timpul, Și devine aproape nimic. Iar dacă nu ar rămâne amintirile și dorul în loc Și bucata atât de limpede din tine în mine, Ai putea aproape zice Că a trecut ca și cum n-ar fi fost vreodată.

Am început acest blog ca o provocare; a mea față de mine, un impuls de a trece peste limitele mele și de zona confortului meu emoțional, un fel de exercițiu de asumare. Am început să scriu poezii târziu, prin facultate, când sufeream din dragoste pentru un băiat care culmea, sau poate tocmai de aceea, scria poezie. Le adunam pe toate într-o agendă cu coperți galbene, pe care o țineam departe de ceilalți, ca nu cumva cineva, să ajungă să le citească. Îmi era rușine și mă feream de ridicol, credeam că sunt prostii fără valoare. Iar la toate astea se adăuga o teamă de supraexpunere emoțională. Apoi, o vreme nu am mai scris deloc. După câțiva ani s-a născut  primul meu copil și am simțit cum sunt trasă într-un vârtej colosal de emoții, căruia nu prea știam cum să-i fac față. Am simțit din nou nevoia de a scrie. Despre iubirea aceea nouă, copleșitoare  și atât de altfel față de tot ceea ce simțisem până atunci, despre frica de a nu greși și de a nu fi destul, despre fragilitatea pe care am

  Abia aștept să te aud În liniștea nopții, Să mă înmoi în cuvintele tale Și să mă regăsesc în ochii tăi, Să te aud apoi cum spui Că nu poți fi fără mine.

Vreau să-mi trăiesc viața în haine frumoase, cu flori proaspete în vază,  într-o casă albă cu ferestre largi și zgomot crud și sincer de copii în ea, cu o bibliotecă plină, cu multe lămpi și perne și cu un om frumos lângă mine. Vreau să umblu prin viață cu picioarele goale, de mână cu tine și cu copiii noștri prin ea, să mâncăm pepene roșu vara și pizza uneori duminica, să ne bem cafeaua împreună în răcoarea dimineții, povestind în șoaptă ca să nu-i trezim pe ei, să salvăm melci după ploaie, să urmărim stele cu lumina stinsă, înghesuiți sub o pătură caldă, vreau să visăm mai departe cu ochii deschiși la povestea noastră. Dar vreau să-mi rămână mai departe și dorul de tot ceea ce a fost și bucurie pentru tot ceea ce va fi și să păstrez recunoștința pentru toate ce-au trecut, chiar dacă au trecut prea repede. Dorul de ele e măsura importanței lor și dovada plinului ce l-au adus, iar eu am dor destul în mine, și bucurii, învățăminte și amintiri ce-au fost, dar și vise și noi amintiri de c