cu mintea aiurea

Articolul acesta va fi unul despre noi, femeile. De mult timp îmi doresc să scriu despre hormonii noștri, despre cum felul nostru de a mânca, de a ne odihni și de a grăbi prin viață ne influențează echilibrul hormonal și cum din asta ni se trag o mulțime de simptome și frustrări care ne pun piedici. Și nu că n-ar fi greu destul să mâni prin viață prins la cheremul acestor  mici molecule care ba o iau în sus, ba la vale, și care ne dirijează somnul, greutatea, felul în care ne arată pielea și părul, până chiar și dispoziția, dar dacă mai și trăim în contratimp cu nevoile lor, asta ne poate complica serios viața prin ovare polichistice, infertilitate, sindrom premenstrual dureros, migrene și chiar o menopauză complicată, care ne pot transforma în niște străine față de noi înșine.  Sigur că nu suntem suficient de atente sau conștiente de toate lucrurile astea, cum oare am putea fi, când trebuie să funcționăm continuu, iar de multe ori schimbările noastre de dispoziție, firești de altfel ș

Cu totii căutăm fericirea. După ea fugim o viață, iar uneori nici nu știm măcar că am găsit-o. O recunoaștem adesea abia după ce pleacă, iar noi rămânem triști și orfani în urma ei. Hei, fericire, vino înapoi, acum știu că erai acolo, dar eram prea adormit să te recunosc! Fericirea nu e pe jumătate sau pe frânturi. Ea doar e sau nu. Te acaparează cu totul sau te lasă în pace. N-are nevoie de grandomanie sau de extravaganță ca să te stăpânească, chiar și lucrurile mărunte au efectul de-a te acapara cu totul și de a te arunca în frenezie. Fericirea îmbracă multe chipuri și ia diverse forme. O poți simți în boabe de cafea sau în ochi ce te privesc cu dorință. O poți găsi în gustul mâncării făcute de mama, sau în alintul omului drag. Sau poate în vibrația unei voci grave sau în ritmuri de sunete, care ți se prind în carne pentru o viață. Fericirea poate veni toată odată, sau pe rând. Te poate arunca în extaz sau în cea mai cruntă teamă că o vei putea pierde. După ce s-a lipit de tine nu

Când mă uit la lume prin geamul ăsta aburit Văd doar ceață și oameni imperfecți în jur. Par urâți cumva, în toată negura asta, Sunt diformi și au privirea moleșită. Îmi vine să mă ascund în spatele lui Să-l las să mă adăpostească de urâțenia de-afară. De o lume tristă... Dau perdeaua urâtă la o parte. E iubire și frumos ce-mi încălzesc corpul, Sunt în mine, au fost acolo mereu Doar că uneori uit că ar fi ale mele. Respirația mi-e caldă și atât de aproape de geamul acesta sinistru Prin care totul e gri, în ceață și urât. Dar se încălzește ș i treptat se face tot mai clar, Ceața dispare și apare lumina. Oamenii se mișcă perfecți și frumoși Îmi zâmbesc și au privirea curată, Exact așa, cum îmi place să-i văd Când în corpul meu încălzește iubirea. sursa foto: unsplash.com

A fost o vreme, nu cu mulți ani în urmă totuși, când aproape singurul aspect care ne interesa atunci când venea vorba de mâncare erau caloriile. Și tot de pe vremurile acelea confuze, obișnuiam să evaluăm nutriția prin prisma kilogramelor, alea adunate în plus, bineînțeles. Aceste două noțiuni, calorie și greutate, au devenit atât de asociate una celeilate, încât singurul lucru care ne interesa la mâncare era dacă îngrașă sau nu.  A trecut (sper) și vremea sumbră a dietelor, bineînțeles că cele restrictive, fiindcă ideea de a slăbi fără a răbda foame nu-și putea găsi deloc logică în mentalitatea de atunci. Dietele de genul "calorie in, calorie out" erau foarte populare, și asta doar din cauza naivității noastre de a crede că felul în care metabolismul corpului nostru funcționează poate fi redus la o simplă formulă matematică, o rezolvare atât de reducționistă care nu a făcut să ne arate decât că nu pricepusem mai nimic din complexitatea cu care corpul nostru funcționează. Die

Când citim eticheta unui produs suntem tentați să ne aruncăm privirea direct asupra numărului de calorii, ignorând poate lista cu ingrediente. Dar ceea ce este cu adevărat important în mâncarea pe care o consumăm sunt exact ingredientele și nu caloriile. Calitatea ingredientelor este cea care influențează direct felul în care ne simțim. Cu ceea ce ne hrănim ne influențăm echilibrul hormonal, curba glicemică, secreția de insulină, calitatea microbiomului, iar toate astea împreună ne afectează în bine sau rău dispoziția, greutatea, tranzitul, fertilitatea, somnul și energia pe care o simțim. De obicei, cu cât lista de ingrediente este mai lungă, cu atât crește și (ne)șansa ca acolo să găsim prostii, care n-ar avea ce căuta în mâncarea noastră. De exemplu uleiurile hidrogenate, care cresc riscul pentru boli cardiovasculare, nitrații, nitriții, conservanții de tipul BHA și BHT, a căror efect în creșterea riscului de cancer a fost dovedit, toți ascunși sub tot felul de E-uri, fosfatul de al

Încerc să rămân reținută când vine vorba despre consumul de carne sau ouă. Elanul cu care vorbeam la început despre alimentație s-a mai domolit pe drum, după ce am înțeles că alegerile pe care le face cineva, de orice natură ar fi ele, nu sunt treaba mea. Responsabilitatea mea, în primul rând ca medic, este să ofer cu cea mai bună intenție cunoștiințele și expertiza mea  oamenilor interesați, restul rămâne alegerea și responsabilitatea celui care primește informația. Toate recomandările pe care le fac în articolele mele nu se referă la excepții, ci la ceea ce ar trebui să facem în fiecare zi. Dacă mâncăm o înghețată o dată la două săptămâni sigur nu vom face diabet,  cum nici o porție de cartofi prăjiți o dată pe lună sau un grătar din carne roșie consumat la masa de Crăciun în familie nu ne va declanșa instantaneu un infarct miocardic sau un cancer de colon. Sigur că exagerez puțin, dar vreau să scot în evidență faptul că nu excepțiile sunt de vină atunci când apar simptome și boli, c

Copile, încă învăț și eu așa ca și tine. E adevărat că am mai mulți ani, unii spun că asta trage după ea experiență și înțelepciune, poate și o oarecare detașare, dar oare atunci, de ce mă simt uneori ca un copil în oase de adult? În clipele sau zilele alea nu prea știu nici eu cum să fac în lumea asta mare, nu-i prea înțeleg nici eu mereu pe oameni. Dar e adevărat, am trăit și am văzut multe, iar asta nu e neapărat ceva drept de fală, asta mi-a adus și neîncredere și judecată înspre ceilalți, iar eu mă uit la tine și văd cât de curat se vede totul, fără vinovăție și fără pată, atunci când privești aceeași lume prin lumina ochilor tăi. Privirea mea s-a mai asprit, sufletul mi s-a mai zgâriat, vezi, asta face experiența din oameni, deloc mai buni, ci mai iscoditori și mai urâcioși, fără răbdare, puși mereu pe corectat și prea serioși.  Încerc să-mi reamintesc cum se vede viața clară, în lumini vii, așa cum văd că o știi tu încă privi, prin filtre clare, încă netede, aproape fără zgâriet

Mâncarea e bună și avem nevoie de ea ca sursă de energie și nutrienți, astfel încât organismul nostru să poată funcționa. Numai că nu toată mâncarea e hrană. Corpul nostru e o mașinărie perfectă, creată din peste 30 de trilioane de făbricuțe mici, care sunt celulele noastre și care lucrează sincron și în armonie, fiecare îndeplinindu-și minuțios rolul stabilit, atunci când noi le oferim ceea ce au ele nevoie. Dar ele nu au nevoie doar de niște nutrienți oarecare, ci de nutrienți buni și adecvați. Folosindu-se de ei, celulele produc energie, pe care o folosesc apoi în toate procesele complexe care se derulează în noi în fiecare zi. Când ele n u primesc însă ajutorul necesar, nu sunt în stare să-și facă treaba cu succes. Doar că organismul nostru deține o mare putere de regenerare, noi nu trebuie decât să-i oferim timp, spațiu și hrană bună astfel încât celulele noastre să rămână timp cât mai îndelungat într-o stare vibrantă de sănătate, iar degradarea lor să se producă cât mai încet po

Acum ceva vreme oamenii găteau în casă, mâncau ceea ce le creștea în grădină și în curte, beau apă de fântână, puneau varză la murat în butoi, făceau dulcețuri și murături, stăteau în soare și aer curat, mergeau pe jos, stăteau mai mult la vorbă, spuneau bancuri, colindau de Crăciun și nu le era frică de zăpadă sau să privească cerul, oamenii se priveau în ochi, scriau scrisori și trimiteau vederi din concediu. Dar am progresat între timp, iar acum oamenii vor să facă totul grăbit, vorbesc repede și ascultă puțin, privesc ecrane și stau ascunși după geamuri și pereți de cărămidă, mănâncă repede și prost, mai mult mâncare pregătită și împachetată de alții, sunt prea mult timp încruntați și pe gânduri, nu mai sună, ci scriu texte rapide cu fețișoare bizare, sunt arțăgoși uneori și tineri, dar totuși, atât de bătrâni.  Chiar, oare ce se întâmplă cu noi? sursa foto: unsplash.com

Cu toții căutăm fericirea. Ne-o proiectăm în următorul concediu, în casa la care visăm, în promovarea spre care tânjim la serviciu, în următoarea relație sau în noul model de telefon pe care l-am văzut de curând în reclamă. Credem că la capătul fiecărui obiectiv al nostru vom da nas în nas cu fericirea. Se prea poate, dar e genul ăla de fericire care durează minute, ore sau maxim câteva zile. Doar că apoi va apărea o altă vacanță, o altă rochie, ori o altă dietă care ne va aduce la forma spre care visăm. Iar atunci, sigur vom fi cei mai fericiți din lume. De-asta alergăm prin viață, parcă fără căpătâi uneori, fiindcă mereu va mai fi ceva sau cineva cu o baghetă magică a fericirii în fața noastră, strălucind atât de tare încât ne orbește prezentul și ne face să privim seduși spre viitor. Asta e firea noastră, a oamenilor, posedăm un orgoliu care se lasă stârnit ușor de ideea de mai mult, îi place să adune, se compară și e greu de domolit. Iar asta ne transformă viața într-o cursă contin

Practic medicina de vreo șaisprezece ani. Un timp destul, în care am avut șansa de a gusta din cam toate feliile medicinei interne. Am lucrat pe gastroenterologie, cardiologie și terapie intensivă, diabet, nefrologie și geriatrie. Plus doi ani de pediatrie și unul de neurologie la început de drum. A fost un mare noroc ăsta, să mă pot perinda pe atâtea secții, fiindcă una e să înveți din cărți și total altceva să înveți pe bune, din situații reale. Am asistat la endoscopii și la catetere cardiace, am păzit cu sufletul la gură monitoare, rugându-mă în gând pentru șansa acelor oameni. Medicina nu e mereu o meserie optimistă; de fapt, mai mult nu e, decât e. Vorbești zi de zi despre boală, oamenii nu te prea caută ca să-ți vorbească despre cât de bine le merge, ci îți vorbesc despre suferință. Te lupți cu ea, cu suferința, vrei să o alungi, te lupți chiar și cu moartea, atunci când izul ei te face să simți fiori pe șira spinării. Când reușești, te simți un om bun și folositor, ți se ia un

Nu e nici pe departe vorba că trebuie să fim perfecți. Cu toții avem puncte vulnerabile și este în regulă asta. Fie că e vorba de o bucățică de ceva dulce, o bere seara, o țigară la cafea, ronțăitul în fața unui film, fiecare avem ( măcar) o slăbiciune la care tânjim sau un obicei în fața căruia e greu să rezistăm. Însă faptul că ele există, că sunt gustoase, că ne liniștesc anxietatea sau pur și simplu ca ne-am obișnuit cu ele, nu înseamnă nici că ne sunt necesare și nici că ne fac bine. De fapt, știm cu toții că nu ne fac, de-asta le și numim slăbiciuni. Doar că, în loc să le privim cu sinceritate și să vorbim deschis despre ele, ceea ce ar determina o mai mare conștientizare și asumare a noastră visavis de obiceiurile noastre, slăbiciunea noastră e cea care le caută scuze și ne aruncă direct într-o poziție defensivă din care săgetăm cu argumente mai mult sau mai puțin valide. Dar nu trebuie să ne argumentăm alegerile în fața nimănui. Tot ceea ce facem e numai și numai treaba noastră

  Îmi aduc aminte cupola înaltă, mulțimea de străini care trecea în toate direcțiile, gălăgia și panourile informative cu ore de plecare și nume de stații într-o limbă străină. Mă simțeam mică de tot în larma aia mare, aveam două valize pline de-o parte și de alta, și sufletul făcut ghem, ca o hârtie mototolită. Au trecut paisprezece ani de-atunci, iar eu tot urăsc gările. Am petrecut mult timp din viața mea prin gări, sunt un copil plecat la școală prin orașe străine încă de devreme, din clasa a noua. Am stat mult pe peroane sau în săli de așteptare, am schimbat trenuri grămadă, cu nerăbdare când știam că am un week-end sau o vacanță în față, sau cu greul în suflet, de cele mai multe ori, când știam că trebuie să plec din nou de-acasă. Nu mi-au plăcut niciodată distanțele dintre oameni. Mă simțeam în largul meu atunci când eram cu toții împreună, când auzeam zgomotul cheilor pe care le așeza tata negreșit în scrumiera din lemn, de pe raftul al doilea al dulapului din hol, atunci când

Tindem să privim nutriția ca pe o ecuație matematică. Ambalajele produselor cu recomandări în procente din necesarul zilnic al nutrienților sau recomandările generale pe care le primim din surse mai mult sau mai puțin medicale ne îndrumă spre o astfel de gândire reducționistă.  Dar noi funcționăm mult mai complex decât atât, nu s-a descoperit încă o formulă matematică care să elucideze complexitatea mecanismelor și funcțiilor care au loc în corpul nostru. Tot ceea ce se întâmplă în noi nu funcționează robotizat, după aceiași parametri zi de zi, ci suntem un organism viu și complex, care se adaptează în permanență necesităților sale. Preocuparea permanentă a corpului nostru este de a-și păstra homeostazia. Ca să realizeze asta, el jonglează în permanență cu ceea ce îi punem noi la dispoziție, astfel încât să rămână cât mai aproape de starea de echilibru. Asta înseamnă că nu vom avea nevoie în fiecare zi de exact aceleași doze de vitamine, că absorbția lor este influențată și de rezervel

Înaintarea în vârstă ne cam sperie pe toți, dar dacă o privim cu claritate și bunăvoință, ea devine un privilegiu. Nu tuturor ne este permis să o testăm, dar ea vine cu experiență de viață, poate și înțelepciune și cu un fel mai statornic și cumpătat de a fi. Dar frica de bătrânețe ne îngheață, ne face ezitanți în a vorbi despre ea, cu toate că tuturor ne-ar plăcea să ne prelungim viața cât mai mult. Însă nu doar anii sunt importanți, ci și bunăstarea prin care îi trăim, atât cea a corpului, a minții și a spiritului. Există un ritm în fiecare celulă, un ceas pentru fiecare mecanism din corpul nostru, pe care nu-l putem opri, dar îl putem încetini, transformând înaintarea în vârstă în ceva grațios și armonios. Corpul nostru îmbătrânește fiindcă celulele noastre îmbătrânesc; stă în ordinea firească a vieții. Tot baiul în procesul ăsta este stresul oxidativ, fenomenul prin care se declanșează îmbătrânirea și care se întâmplă atunci când în corpul nostru se acumulează prea mulți radicali l