cu mintea aiurea

  Am descoperit destul de târziu cât de bine îmi face să scriu. Primul blog a fost o agend ă galbenă, în care scriam poezii, pe care le țineam pitite bine de ochii celorlalți. Îmi era teamă să-mi pun sufletul la vedere, așa că îl așterneam pe rânduri de cerneală şi-l încuiam apoi bine, între cele două coperți groase. Apoi, de la o vreme, nu am mai scris. După niște ani, s-a născut primul nostru copil, un băiat blând, cu ochi migdalați şi mari, care cuprind în ei toat ă inocența lumii. El mi-a umplut inima, a făcut-o mare, mi-a scos-o din piept și a arătat-o lumii întregi. Cu inima la vedere, m-am simțim descoperită şi slabă. Toate aceste temeri şi emoții, atât de noi, atât de copleșitoare încât mă înghețau parca câteodată şi cu care nu știam cum să mă descurc, au deschis totuși ceva nou în mine - acceptare. Le-am luat așa cum au venit, n-am avut de ales, am înțeles că trebuie să mă împrietenesc cu ele, dacă vreau să le răzbesc, că  e absolut normal să nu știu uneori pe unde să...

Ieri a fost ziua mea. Ieri am împlinit treizeci şi nouă de ani. Par atât de mulți când îi văd scriși pe hârtie,  mi se par străin de mulți când mă aud rostindu-i, parcă nici nu ar fi ai mei, adunați atâția la un loc. Ieri, de ziua mea, am primit treizeci şi nouă de trandafiri, roz și roșii, strânși laolaltă într-un buchet plin și colorat, treizeci şi nouă, atâția cât anii mei la un loc, şi care, cuprinși toți în buchetul ăla, nu mai păreau deloc prea mulți, ci doar frumoși şi plini. Prima amintire cu ziua mea de naștere o am de pe la vreo șase ani. Țin minte că era dimineață, am deschis ochii, iar prima imagine a fost cu mama şi tata, care așteptau zâmbăreți să fac ochi,  am văzut apoi păpușa, încă în cutie,  așezată lângă mine. O păpușă cu cârlionți scurți şi  ochi albaștri, cu o fustă lungă, albă cu buline roșii și o pălărie asemenea. Cât de mult mi-a plăcut păpușa, cât de frumoși erau ochii părinților mei, cu toata emoția lor dansând în ei! Mi-aduc apoi aminte, la...

Nu mai știu cum am ajuns la cartea aceea, dacă mi-a fost recomandată sau, pur şi simplu, am avut eu inspirația de a o cumpăra, cert e că a ajuns la mine exact atunci când aveam nevoie. Există cărți pe care ai norocul să le citești în acel moment în care reușesc să umple sau să netezească acolo unde nici măcar tu nu intuiai că e nevoie. Ajung astfel să se lipească de tine pe viață. Şi uite așa, Fredrik Backman a devenit unul dintre scriitorii mei preferați. Așa a început totul.  Bunica mi-a zis s ă -ți spun că-i pare rău  a fost primul lui roman pe care l-am citit. E o carte care se citește ușor, e înduioșătoare şi blândă, dar şi plină de umor. A făcut, întâi de toate, să-mi fie dor. De bunici, de părinți, de prieteni, de copilărie, de povesti, de relații adevărate. Apoi am râs, m-am simțit din nou copil plin de candoare, m-am posomorât apoi că parcă ne lăsăm prea puțin timp pentru ceea ce contează cu adevărat. Am scris şi atunci despre ea, e unul dintre primele articole de pe ...

Luna s-a cocoțat rotundă și albă tocmai în vârful cerului.  Ţin cana fierbinte în mâini,  iar aburi dulci de măr și scorțișoară își fac drum prin aerul rece.  Miroase a toamnă. Nu-mi aduc aminte să îmi placă. Nu-mi place rece, Nu-mi place gri. Mă întristează ploaia. Acum miroase a măr și scorțișoară. Deasupra, noaptea își întinde negrul peste casele obosite. Va fi mâine. Un pic mai rece ca azi O zi mai aproape de iarnă. O noapte mai departe de tine.

De la o vreme îmi vine să imortalizez totul. Primii pași, prima îmbrățișare, primul zâmbet, prima lor joacă împreună, a doua, a cincea, prima ieșire în parc, primul cuvânt - n-am făcut nicicând atât de multe poze ca acum, de când sunt copiii. Amintirile se adună în suflet, dar ei sunt prea mici să le cuprindă în ei, așa că încerc să salvez eu cât mai multe, ca să le aibă ei mai încolo. Sunt multe, nu știu să selectez, sunt prețioase toate, parcă.  Ieri a fost special, am făcut o ședință foto aparte, în care am făcut o poză, da, doar una singură, dar se zice despre ea că e făcută să dureze o veșnicie, că nu se degradează.   Basti e vecin cu noi şi pasionat de fotografie, dar nu de orice fel, ci fotografie autentică, cu aparat cu burduf şi tehnici vechi, care se foloseau acum 150 de ani. Are şi un minilaborator ambulant, cu tot felul de substanțe şi vase, pe care îl poartă cu el.  A potrivit cadrul, a fugit apoi să pregătească placa de sticlă, ne-a spus să...

Ce ziceți de fotografia asta? Nu știu ce stare vă induce vouă, dar mie gândul mi-a zburat imediat la soțul meu. Parca am fi noi doi - mi-a trecut prin minte - buzele mi s-au crispat într-un zâmbet ușor, la gândul cu diminețile în care ne trezeam odihniți, parcă simt şi acum cum îmi întindeam corpul sub așternuturile calde, îmi pregăteam apoi o cafea fierbinte, puneam mâna pe cartea de pe noptieră şi mă strecuram înapoi între așternuturile moi. Ce vremuri! Doamne, ce vremuri îndepărtate. Să tot fi trecut o sută de ani de atunci. Între timp - cred că nu am apucat să vă spun - am devenit părinți. Avem doi copii frumoși şi buni, care adoră să stea în brațe. Unul din ei se trezește încă  noaptea, şi nu doar o data. M-am scuturat ușor, suficient însă sa scap de himeră şi mi-am adus aminte de ultima poză cu noi toți  dormind, care mi s-a lipit de retină. Era chiar de azi dimineață, când ţin minte că m-am furișat de sub așternutul cald, buc...

Picioarele obosite se odihnesc în nisipul moale și ud. Marea se ceartă neagră cu vântul arțăgos, ce se ia acum la harță şi cu părul meu. Nu-mi pasă, îi dau pace. Ochii mei închiși își caută liniștea în sunetul de valuri necăjite. Nu mai văd acum nici valuri zbuciumate, nici vânt nemulțumit, ci doar vorba lor împreună. Şi e multă liniște în muzica asta Îmi place. O las să cânte tare în urechile mele Și să-şi risipească tăcerea în mine.