cu mintea aiurea

E umbră sub cerul de deasupra mea. Un iz răcoros de primăvară îmi atinge pielea. Sub ea simt dorul de tine... Ce bine că oamenii reușesc să se iubească Chiar și la o tinerețe distanță. Ce bine că oamenii nu uită, Chiar dacă între ei se suprapun alți oameni, Chiar dacă timpul le curge și le numără anii, Prin linii pe care le zgârie pe piele. E răcoare pe pământul de sub picioarele mele Și totuși, un miros cald de tinerețe îmi atinge pielea. Pe ea îți simt brațele, privirea și respirația caldă. Am știut că mă vor regăsi Chiar și prin infinitul timpului.

O bună bucată din viață am trăit doar pe jumătate. Cu o jumătate de inimă, cu o jumătate de suflet, cu o jumătate de credință. Cealaltă parte era prea paralizată de frică, ca să-și dea voie să fie completă.  Mult timp am trăit cu teama că-mi voi pierde părinții. Aproape treizeci de ani, eu și frica am conviețuit una cu alta, cu multe situații în care ea era mai puternică decât mine, când o simțeam cum își înfige genunchii ascuțiți pe pieptul meu și-mi ia suflul. N-am avut însă, nicicând curajul să vorbesc tare despre asta, decât așa, în treacăt, fiindcă noi, oamenii, evităm subiectele sensibile, urâte și triste.  I-am avut multă vreme pe mama și tata cu mine, ce norocoasă mă simțeam că ei fac parte din viața mea, că suntem apropiați, că ne vorbim cu adevărat, nu doar superficialități, dar uite, că de moarte nu ne plăcea să vorbim, eu mă copleșeam ușor în emoția pierderii, așa că evitam subiectul, credeam că ea ne uită dacă noi o lăsăm în pace, asemenea unui copil mic care își acoperă o

Cât de frumos e când râd împreună. Vocile lor curate ajung prin crăpătura ușii până la mine. Vremea e somnoroasă, eu m-am retras pe balcon, cu o carte în mână, în răcoarea unei primăveri ușor melodramatice. Habar n-am ce povestesc ei doi, dar ea râde în hohote, iar lui îi place efectul pe care îl stârnește în ea, e la vârsta în care se descoperă, când găsește în el bucățele mici de viitor adult, iar asta îi dă aripi. Așa mi i-am dorit. Liberi, unul pentru celălalt, o echipă. Mă străduiesc în fiecare zi ca vorbele și reacțiile mele să-i aducă cât mai aproape de asta, să se simtă iubiți așa cum sunt, fără condiționări. Dar ce greu poate fi uneori să te ții drept și să rămâi centrat pe crezul tău, fără să pici momeală unor apucături care vin automat, pe care le simți că se zbat în tine tocmai atunci când te simți vulnerabil și nu prea știi bine pe unde s-o apuci. Am ridicat tonul, am avut momente în care mi-am pierdut cumpătul și am reacționat ca un copil rănit. Fiindcă da, cel care urlă,

Atunci când ne tăiem, când ne lovim sau facem o entorsă, în corpul nostru se declanșează inflamația. Roșeața, căldura și umflătura care apar la nivelul zonei afectate reprezintă încercarea corpului de a repara leziunea. Dacă am privi această reacție sub lentilele unui microscop, am vedea cum celulele din zona afectată produc niște mediatori chimici care trimit semnale întregului corp și semnalizează că ele se află în pericol. Acești mediatori sunt prostaglandinele și citochinele, iar ajutorul venit din partea corpului este o reacție inflamatorie. Datorită ei, vasele de sânge din jurul zonei afectate se dilată, astfel încât fluxul sangvin să sporească,  ceea ce favorizează ca în această zonă să ajungă din plin toate substanțele necesare pentru vindecare. Apoi se activează leucotrienele, alți mesageri, care cresc permeabilitatea vaselor sangvine și atrag celule imune în zona lezată. Fluide conținând celule imune inundează zona, iar asta determină umflarea zonei respective, care și stimul

Sunt un om furios chiar dacă nu exteriorizez furia. Dar o simt în mine, uneori într-un fel atât de năvalnic și nesupus încât mi-e greu să-i fac față. Uneori e mai puternică decât mine și mă răzbește, iar sentimentul pe care îl lasă în urma ei e de nepotrivire, o schizmă între autenticitatea mea și ceea ce se așteaptă să fiu. Bunica mi-a zis o dată că sunt rea fiindcă plângeam. Altă dată, fiindcă i-am răspuns înapoi. Fiindcă așa cred oamenii când celălalt nu răspunde conform nevoii lor, că ceva e în neregulă cu el. Încă nu-mi dau seama de ce vorbele ei au contat atât de mult pentru mine, știam însă că sunt nedrepte, că eu nu sunt așa, și mai știam și că așteapta de la mine să fiu cuminte. Și cine nu-și dorește să fie o fată cuminte, pe placul tuturor, chiar dacă asta înseamnă să renunți la autenticitate și să te mulezi după nevoile celorlalți. Eu mi-am dorit. Nedreptatea e singurul lucru care mă activează. Dar o face puternic, indiferent dacă e vorba de vorbe nejuste, de fapte sau de in

Ploaia lovea furioasă pământul. Eram doar noi doi și potopul de apă. Mi-am cufundat gândul în izul moale, ce curgea înspre cer din asfaltul fierbinte. Era cald în jur și în brațele tale. Cerul și-a aruncat jalea pe case, pomi și dealuri, a lăsat-o să curgă pe umbrelele triste ale oamenilor grăbiți. Apoi a tăcut. De-asupra noastră s-a deschis dintr-o dată albastrul, tu ți-ai ascuns fața în părul meu tânăr și mi-ai șoptit în ureche că-ți place mai mult tăcerea. Și mirosul crud de iarbă tăiată. sursa foto: unsplash.com

Pe cer se întindea lumina. Aveam în ochi muguri de viață și parfumul de liliac albastru încă pe piele. Cât de mult îmi place să fiu. Tânără, cu tine, prinsă în iubire. Îmi dă dependență, singura pe care o am. Îmi plac privirile oamenilor. Cele vii, pătrunzătoare, care îți răscolesc sub piele, apoi se înfig acolo și rămân, chiar dacă corpul le pleacă. Și apoi vocea, caldă și fermă, cu un tremor abia simțit când vorbește despre frumos.  Și cât frumos e în lume, e mult de vorbit, dacă stai și-l adulmeci pe îndelete. Fără frică sau prejudecată, fără grabă. Pur și simplu. Doar în liniște am reușit să mă găsesc pe mine. Am căutat tăcerea aceea goală, fără zgomot pustiu, ani întregi, fără astâmpăr. Și am găsit-o ascunsă într-un ungher din inima mea. Era palidă și temătoare. Dar atât de frumoasă, cum nu știusem să mă văd vreodată. Când i-am dat drumul, i-am văzut strălucirea. A prins curaj și nu i-a mai fost frică de bârfe și vorbe-n vânt, nici de invalidare. Așa renasc oamenii, când se regăse

Ați încercat să schimbați un pic ordinea în care consumați alimentele și să introduceți salata la începutul mesei? Vă spun, pentru mine această schimbare a adus o diferență colosală în nivelul de energie pe care l-am simțit. În plus, fibrele consumate înainte de orice alt fel de mâncare reglează tranzitul, ne hrănește microbiomul, micronutrienții consumați pe un stomac gol se absorb mult mai bine și ne aducem un aport extern de enzime, pe care corpul îl poate folosi apoi pentru digestia care urmează. În plus, ne mai reglăm și glicemia. Numai lucruri bune se întâmplă în noi doar prin această mică schimbare. Știu că salata poate deveni plictisitoare dacă dressingul e fad și lipsit de farmec. De oțet și ulei de măsline se mai și satură omul, o mai dai pe niște muștar amestecat cu miere sau niște oțet balsamic pe post de dressing și cam atât. Eu nu sunt mare bucătăreasă, mi-am zis că nu voi scrie rețete pe blog, dar la astea trei dressinguri nu m-am putut abține. Mie îmi plac de numa numa,

Fetița asta cuprinde în ochii ei cerul și în zâmbet tot soarele. E ca un curcubeu, plină de culoare pe un cer senin. E gălăgioasă, neînfricată, încrezătoare și nesupusă. Apoi ți se lipește la piept, te privește direct în suflet și ți-l înmoaie, ca pe o înghețată în miez de vară. Mă topesc după ea. A apărut în lumea noastră, ne-a făcut mototol toate convingerile despre cum se cresc copiii și le-a aruncat pe geam. Mi-e tare dragă pentru asta; pentru lumea ei, ea face regulile. Dacă o întrebi ce-i place, îți va răspunde cu sclipiri în ochi că înghețata roz, la frate-su se uită ca la lumină, zice că pe el îl iubește cel mai tare și vrea deja să fie mare. Ne-a pictat deja toți pereții prin casă, asta după ce i-am rezugrăvit parțial, dar pentru ea nu contează. Îi place apa, muzica și nisipul. Și să-și schimbe hainele de trei ori pe zi. Ți se lipește de suflet ca o ventuză și nu mai pleacă de-acolo, îți râde cu toată inocența unui copil plin de viață și nu îți rămâne decât să o strângi tare î

Am impresia că înainte să apară copiii funcționam foarte mult pe pilot automat. Luam lucrurile de bune și nu reflectam prea mult asupra lor, semnificația lor se oprea cumva la suprafață, fără să-mi stăruie curiozitatea și spre profunzimea lor. O fi fost și impulsivitatea tinereții de vină, când parcă alergi prin viață și crezi că o ai la nesfârșit, e drept că și munceam foarte mult, dar viața ne împinge să creștem și bine face, ne duce pe căi care ne deschid ochii, ne aduce în situații care ne fac să reflectăm și ne mai temperează, ca să nu rămânem împotmoliți în mâlul ignoranței. Prima trezire s-a întâmplat atunci când am simțit energia vieții în pântecele mele. La început, ea nu avea formă ca să o pot atinge, știam că e acolo, dar a trebuit să-mi ciulesc simțurile ca să o pot simți, să mă așez tot mai mult în cuib, să-mi ascult corpul și să-mi domolesc fuga. Am știut o dată cu acest copil, că viața mea nu mai poate decurge la întâmplare, că de bunăstarea mea depinde viața lui. Iar cu

  Ceea ce mâncăm chiar ne poate schimba viața. Dar nu doar felul de alimente pe care le alegem e important, ci și calitatea lor.  Este important să mâncăm hrană curată, cât mai în acord cu natura, care să rezoneze și cu energia corpului nostru. O hrană încărcată de substanțe toxice, străine metabolismului nostru, nu are cum să ne păstreze în armonie, sănătoși și tineri. Consumul ei în mod regulat ne tulbură metabolismul și îi dereglează homeostazia. Mâncarea organică sau biologică este cea crescută și cultivată în mod natural, nemodificată genetic și fără îngrășăminte chimice azotate, pesticide, fertilizatori artificiali, sau antibiotice, așa cum găsim în mâncarea convențională. Dar mai există un alt aspect foarte important al mâncării biologice, e vorba de cantitatea de nutrienți pe care ea o conține. Fructele și legumele răspund la agresorii din mediu ( gândaci, viermi, insecte, paraziți) prin producția de substanțe active, acei antoixidanți despre care tot auzim vorbindu-se că ne p

Mi-e dor de tata când plouă sau când mă trezesc râzând singură în soare, când aș alerga înspre el cu câte-un greu în suflet, sau doar să povestim aievea. Am putea și doar să stăm tăcuți amândoi Și nu mi-ar fi cu supărare, tata, dacă tăcerea noastră mi-ar alina durerea de tine. Măcar și pentru o clipă, și tot n-ar fi puțin. Mi-e dor de tata când nu mai știu nici cum, nici unde sau atunci când mi se face frică; și copiii mari au frici, în întunericul tristeții. Mi-e dor de tata la fiecare sărbătoare, sau la sfârșit de săptămână. Mi-e dor de tata dintr-o mie de motive sau fără să am nevoie de vreunul. Mi-e dor de tata seară de seară, în fiecare zi.

Cerem multe de la copiii noștri. Ei trebuie să știe, să poată, să fie în stare, să priceapă, să înțeleagă, să coopereze. Suntem destul de cu gura pe ei, zăbava lor ni se pare prea lentă și delăsătoare, mai ales dacă o comparăm cu goana și nerăbdarea noastră permanentă, așa că îi ghiontim din spate, le dăm imbolduri,  impregnându-i și pe ei cu nerăbdarea noastră. Când aud acest trebuie din gura noastră, îmi dau seama cât de mecanic funcționăm, cât de automat scoatem vorbe din gură, fără a le cumpăni un pic. Avem puțină răbdare și toleranță când vine vorba de a le lăsa spațiu, suntem și noi, la rândul nostru, îmbrânciți din toate părțile, așa că cel mai simplu e să îi potrivim în cutiuțe și clișee. Și uite așa, le zdrobim fărâmă cu fărâmă autenticitatea. Lipsa asta de răbdare o observ la mine îndeosebi seara, după ce ne punem în pat și le citesc povestea. Mi-ar plăcea să adoarmă liniștiți și împăcați, fără prea multă tracasare. Dar ei nu, uneori mai vor vorbă, se zvârcolesc, nu-și găses