pe jumătate

O bună bucată din viață am trăit doar pe jumătate. Cu o jumătate de inimă, cu o jumătate de suflet, cu o jumătate de credință. Cealaltă parte era prea paralizată de frică, ca să-și dea voie să fie completă. 

Mult timp am trăit cu teama că-mi voi pierde părinții. Aproape treizeci de ani, eu și frica am conviețuit una cu alta, cu multe situații în care ea era mai puternică decât mine, când o simțeam cum își înfige genunchii ascuțiți pe pieptul meu și-mi ia suflul. N-am avut însă, nicicând curajul să vorbesc tare despre asta, decât așa, în treacăt, fiindcă noi, oamenii, evităm subiectele sensibile, urâte și triste. 

I-am avut multă vreme pe mama și tata cu mine, ce norocoasă mă simțeam că ei fac parte din viața mea, că suntem apropiați, că ne vorbim cu adevărat, nu doar superficialități, dar uite, că de moarte nu ne plăcea să vorbim, eu mă copleșeam ușor în emoția pierderii, așa că evitam subiectul, credeam că ea ne uită dacă noi o lăsăm în pace, asemenea unui copil mic care își acoperă ochii cu mâinile, crezând că devine astfel, invizibil.

Dar n-am devenit invizibili, m-a scuturat gândul ăsta într-o dimineață de duminică, când tata, dintr-o dată n-a mai fost. În ziua aia blestemată,  frica aceea, companioana mea de-o viață, care mi-a stat cocoloș în suflet și-n coaste, s-a oprit în fața mea, m-a privit fix în ochi și mi-a oprit viața. Am trăit zilele acelea și încă câteva pe urmă, ca într-un vid, din care nu-mi aduc aminte decât puțin. Știu doar atât, că în jurul meu s-a umplut un mare gol, simțeam gol pe dinăuntru, era gol și liniște, prea liniște și afară, chiar dacă oameni veneau, oameni plecau, unii vorbeau cu noi, dar eu n-am auzit nimic. 

Noi, oamenii, nu vorbim despre moarte. Vorbim despre toate prostiile din lume, dar despre moarte, cea care nu ne ocoloește pe niciunul, nu vorbim, chiar dacă știm că, atunci când se întâmplă, lasă prăpăd în suflet, și că de atunci încolo totul se va împărți la înainte și după. Și amintirile, și planurile, și fotografiile. Dar noi suntem niște copii speriați, ascunși în corpuri de adulți,  iar copiii speriați nu vorbesc despre lucruri serioase, ei doar își ascund frica sub preș, în iluzia că pe ei nu-i va atinge niciodată.

Murim și nu știm ce se întâmplă după. E greu să conștientizăm asta, într-o viață în care alergăm constant după lucruri materiale, ne căutăm statornicia în ele, credem că ele ne oferă putere și siguranță. Adevărul e că, exact aceste lucruri materiale, carora noi le acordăm cea mai mare atenție, sunt și cele mai fragile și pieritoare. 

Am fost învățați să fugim de emoțiile inconfortabile. Fugim de tristețe, de frustrare, de frică, le facem vânt rapid din viața noastră, acoperindu-le cu plăceri futile. Când ne ascundem fricile sub preș, ele nu dispar. Din contră, cresc deasupra noastră până ajung să ne controleze viața. Atunci când avem curajul să le privim în față, să stăm cu ele, făcându-le loc în interiorul nostru, putem ajunge deasupra lor. Doar astfel putem acționa liberi, nu sub impulsul nevrotic al fricilor noastre.

Ne-am învățat să împarțim viața în bine sau rău, în frumos sau urât, să punem câte o etichetă pentru orice. Dar viața se întâmplă pur și simplu,  mai presus de etichetele noastre, curgând printre gândurile noastre, ce pendulează mai mereu între ce-a fost și ce-ar putea să fie. Trăim parcă tot în contra timp, mai mereu cu un pas-doi în urmă sau prea devreme, și prea rar ne lăsăm purtați în fluiditatea ei, treji și autentici. Dacă nu ne-ar mai fi teamă de viață, cred că ne-am astâmpăra și spaima de moarte. 

Am trăit aproape o viață cu teama că-mi voi pierde părinții. Iar într-o zi, brusc, tata n-a mai fost. N-am fost pregătită pentru asta, niciunul n-am fost, pentru că îți ia o viață să te pregătești pentru ea.  După ce tata nu a mai fost, am realizat că viața mea trebuie să meargă înainte, mai liberă și mai conștientă față de cum o trăisem până atunci, că dacă nu mă las mâncată de victimizare și mă ridic întreagă pentru mine și ceilalți, înseamnă că el și-a făcut bine treaba.

Eu nu ascund sub preș, nu mă fac că nu aud, nici nu schimb subiectul atunci când copiii mă întreabă despre moarte, le vorbesc despre ea, îi ascult, le spun că nu știu nici eu ce urmează, dar că am credința în rostul și sensul lumii ăsteia. Le spun să privească natura, să observe rostul fiecărui lucru din lumea asta, să fie atenți la emoțiile lor, la senzațiile prin care corpul lor îi conduce și să nu se lase intimidați de nimic. Să nu trăiască viața cu frică, ci cu încredere. 

Asta e credința mea. Mai presus de dogme, mai puternică decât orice obicei și ritual. Și e nemarginită. 

foto: unsplash.com