o picatură într-un ocean de iubire

Cât de frumos e când râd împreună. Vocile lor curate ajung prin crăpătura ușii până la mine. Vremea e somnoroasă, eu m-am retras pe balcon, cu o carte în mână, în răcoarea unei primăveri ușor melodramatice. Habar n-am ce povestesc ei doi, dar ea râde în hohote, iar lui îi place efectul pe care îl stârnește în ea, e la vârsta în care se descoperă, când găsește în el bucățele mici de viitor adult, iar asta îi dă aripi.

Așa mi i-am dorit. Liberi, unul pentru celălalt, o echipă. Mă străduiesc în fiecare zi ca vorbele și reacțiile mele să-i aducă cât mai aproape de asta, să se simtă iubiți așa cum sunt, fără condiționări. Dar ce greu poate fi uneori să te ții drept și să rămâi centrat pe crezul tău, fără să pici momeală unor apucături care vin automat, pe care le simți că se zbat în tine tocmai atunci când te simți vulnerabil și nu prea știi bine pe unde s-o apuci.

Am ridicat tonul, am avut momente în care mi-am pierdut cumpătul și am reacționat ca un copil rănit. Fiindcă da, cel care urlă, amenință sau spune vorbe urâte, cel care nu are răbdare și vrea imediat, e copilul din noi, cel ce se simte neajutorat, nevăzut, neînțeles sau irelevant. Am înțeles că lui trebuie să-i dau mângâiere, iubire, relevanță, ca să nu se mai lupte și să o ceară din altă parte. Când copilul din noi e bine, adultul nu mai bâjbâie. Când golul se umple, înăuntru devine plin, iar din plin se naște abundența.

Am căutat asta în mine, liniștea aceea care pune vocile străine în amorțeală și care te lasă să te regăsești. Fiindcă atunci când ajungi la tine, nu mai simți nevoia de validare din jur, nu mai cauți aprobare în stânga și-n dreapta, ci trăiești după propria-ți măsură. Scotocesc după emoția asta în fiecare zi, o simt tot mai concretă, tot mai în mine.

Când îi simt cum se lipesc de mine, cu pielea lor moale de copii buni, când îmi caută privirea ca pe o oază de siguranță, știu că ne suntem aproape cu adevărat. Știu că sunt pe drumul cel bun, trează, atentă la ceea ce simt în mine și ceea ce eman în jur. De la mine pornește totul, sunt foarte conștientă de asta, ei sunt doar magnetul care atrage felul de energie căreia eu îi dau drumul. Si nu e suficient oricum, mai ales când e vorba de ei.

Când e vorba despre ei, vreau să simtă că sunt văzuți, iubiți și acceptați pe de-a întregul. Jumătățile de măsură nu sunt suficiente. Fiindcă ele ciuntesc, ne mutilează unicitatea și nu ne dau voie să râdem liberi și nestânjeniți. Fiindcă până la urmă, în toată viața noastră, doar asta e ceea ce contează. Cât timp am simțit că (ne) aparținem cu adevărat, ca o picătură într-un ocean de iubire.