cu mintea aiurea

Trebuie să fii un anumit soi de om să poți face meseria asta, mi-a spus înainte de a ieși pe ușă,  iar eu am rămas cu mintea departe, privind în urma lui. Nu m-am gândit nicicând astfel. Privind înapoi, nici nu mai știu când și cum de am ales meseria asta, sau o fi fost invers și m-a ales ea pe mine. Să fie oare Sindromul Salvatorului de care sufăr încă și azi cel care m-a tras în direcția asta, habar n-am, dar cândva n-am mai știut altceva, decât că vrea să devin medic. Mama n-a fost foarte încântată când a auzit asta, mi-a spus să mă gândesc bine, că sigur va fi foarte greu, mai ales după ce ai și familie, eu am rămas la ideea mea, ea m-a lăsat în pace. E bine oarecum că, atunci când acaparăm vise din astea mărețe în noi, suntem încă naivi,  o facem din considerente altruiste și nu le mâzgălim cu alte mizerii. Pe mine m-a impresionat mereu suferința, nu-mi place să o văd, cred că nu știu să reacționez prea bine atunci când mă confrunt cu ea, mă impresionează lacrimile, oamenii decepț

Î n dimineața asta e multă zarvă în capul meu. Gândurile mi se înghesuie unele în altele, unele pleacă, dar imediat vin altele care să le ia locul. M-am trezit devreme, cu poftă de cafea. Am băut-o citind din cartea pe care am început-o acum două zile, așa cum încep cele mai bune dimineți ale mele. Nu e mereu timp pentru așa ceva,  de-asta pun alarma să sune înainte să apară lumina afară.  M-am așezat apoi pe covor, cu picioarele încrucișate și spatele drept,  așa cum fac în toate diminețile în care lucrurile decurg în orânduială,  și închid ochii. Doamna din aplicația de pe telefon, care își are rostul să cumințească neliniștea din oameni,  îmi spune cu vocea ei blândă să închid ochii și să respir adânc. Fac. Apoi, ca și când ar vorbi direct din mintea mea, aproape sufocată acolo de gândurile mele,  îmi spune să nu-mi fac griji dacă nu le pot domoli, să le las să plece cu fiecare expir lung și calm.  Îmi place optimismul ei, dar ele s-au prins încăpățânate de mine. Sunt vesele și chic

E lună plină în noaptea asta, sau pe aproape, cu un contur lin și neted, ce delimitează atât de fin lumina ei de negrul nopții.  I-am arătat-o copilului,  cu tot cu petele gri de pe ea și i-am spus că acolo, sub griul acela, se ascund munți. Parcă așa am învățat cândva,  nici nu știu dacă e întru totul adevărat, dar el nu a pus la îndoială adevărul poveștii mele, ci a luat-o de bună,  s-a imaginat apoi direct în spațiu, voia să ne ia și pe noi în racheta lui și să adunăm împreună pietre de pe lună.   -E posibil, mama? și a spus asta cu atâta speranță, încât mi-ar fi plăcut să-i spun un da hotărât, chiar dacă știu că acolo sus e tare, tare departe, iar mie nu-mi plac distanțele între noi. -Nu știu,  poate atunci când vei fi mare și îți dorești foarte mult lucrul ăsta, se va putea întâmpla, i-am răspuns cu un entuziasm vlăguit de gândul de dinainte. El a rămas cu mintea la cosmos și stelele pe care visează cândva să le atingă, iar mie mi s-a așezat un nod greu în piept la gândul că el se

N-am mai avut de mult răgazul de a asculta noaptea. Sunt multe de făcut peste zi, ziua - fie ea și de vară- e scurtă totuși pentru câte am vârî noi în ea, iar când se ascunde lumina și face loc nopții, greu mai storci energie pentru altceva.  Casa e mută acum, așa se aude din spatele pereților, dar dacă ciulești bine urechile, se aud respirații moi și fragede. Dorm copiii. Mă minunez de energia lor fără epuizare, de jocul lor neîntrerupt când, uneori, sau de cele mai multe ori, eu abia trag de mine să storc un ultim picur de vlagă.  Îmi place liniștea nopții, mă las absorbită în ea, cu foșnetul vântului cald ce necăjește frunzele și norii și cu zgomotele surde și îndepărtate de mașini și oameni întârziați acasă. Mi-e indispensabilă liniștea asta,  îmi pune ordine în gânduri și sufletul la locul lui, îmi dă voie să-mi aparțin și mie, după ce peste zi încerc să-i împac pe alții.  Sunt pe balcon în întunericul nopții calde, încă în zumzăiala gândurilor mele, dar simt cum încet devine totu

Copilul mic adoarme, Evrica!, asta după ce, cu ea în brațe, m-am legănat pe câteva piese ale lui Chris Norman. Îmi place de nu mai pot muzica lui, dar fără supărare Chris, de-abia așteptam să deschid din nou memoriile lui Matthew Perry, actorul care îl interpretează pe Chandler în serialul Friends, pentru cei care nu sunt familiarizați cu numele. Friends, Lovers,  and the Big Terrible Thing se cheamă cartea, voi scrie despre ea când o voi termina, în fine, dar altceva aveam de zis azi. Pun copilul în pat,  ies cu grijă,  îmi pregătesc o cană cu ceva cald, deschid cartea, nu durează mult și sunt prinsă în poveste, până acum îmi place tare. -Mama, mi-e foame, cere copilul cel mare, mă ridic, scot mâncarea pe care i-o pregătisem la micul dejun și pe care nu o mâncase, l-am înțeles,  l-a zăpăcit o viroză zilele astea și n-a mai avut poftă de nimic,  nici măcar foame nu i-a fost, așez totul pe masă. Mă așez din nou, iau cartea în mână, citesc două rânduri, sună telefonul, să răspund, să nu

În multe zile, singurul timp pe care îl am doar pentru mine este cel petrecut în mașină, în drumul spre serviciu. Sunt patruzeci de minute dus, patruzeci de minute înapoi.  Înainte, cum mă urcam în mașină dădeam muzica tare de tot,  să-mi urle în urechi, să mă devieze de la gânduri sau stări care încercau să-mi fure atenția și aveam impresia că asta mă încarcă cu energie. Doar că toate acele gânduri împinse la o parte și ignorate răbufneau la un moment dat sub forma lipsei de răbdare, a frustrării, a vinei. Căutam vinovați în jur pentru tot ceea ce simțeam. Răbufneam, uneori chiar și fără zgomot, o implozie sufletească, iar toate trăirile astea mă umpleau apoi de vină și regrete. Un cerc vicios, un șoricel pe roată.  Acum e altfel. Nu-mi mai place zgomotul strident din jur și și mai puțin atunci când îl simt în mine. Simt mai multă pace, am mai multă înțelegere față de ceea ce mi se întâmplă, iar atunci când ceea ce simt se tulbură, fiindcă se întâmplă și asta din când în când, e perfe

Serialul Friends e pentru mine ceva aparte, asta în mare parte pentru că îl asociez cu  începuturile mele în țări străine, când mi-a fost greu, mult de greu, iar momentele alea mi le pansam cu câte un episod cu Monica,  Chandler,  Rachel,  Ross,  Joey și Phoebe. Încă mai fac asta și azi, e junk food ul meu pentru suflet, soluția mea rapidă de îndepărtat nefericirea. Și cum am și eu niște ani, iar momente de criză care cereau tratamente rapide am avut destule, am revăzut între timp episoadele de am și uitat de câte ori. Și tot îmi plac și râd de fiecare dată,  chiar dacă cunosc deja replicile, e încă comedia mea preferată. Dintre toate personajele,  cel mai haios mi s-a părut Chandler. Se zice că oamenii foarte veseli duc în ei și cu ei multe conflicte și tristețe și se pare că regula s-a adeverit și în cazul lui. Friends, Lovers, and the Big Terrible Thing, memoriile lui Matthew Perry, actorul care îl interpretează pe Chandler, e o carte tristă, poate una dintre cele mai triste pe ca

Că sunt aiurită, o știi deja prea bine. La fel  și  că îmi place să-mi pierd mintea aiurea, printre vise. Mai știi și că mă fac uneori mică, aproape minusculă Și rătăcesc apoi molcom sub dedesubtul, uneori încurcat, al crustei mele. Dar nu pentru mult, știi bine că mă ia dorul Iar atunci când mi-e dor, mă năpădesc ușor lacrimile. O, da, plâng repede, o știi prea bine, Mai ales când mă prinde dorul de copiii noștri. Doamne, ce copii am fost în stare să plămădim împreună, Încât am mai putea face încă zece de acum înainte și tot m-aș topi după ei. Ai ghicit p â n ă   la urm ă   și  asta,  că  îmi place de mor să-mi cuprinzi capul între palme Și că mă înmoi toată, atunci când privirea ta albastră îmi intră pe sub piele. Vezi, ai aflat între timp totul. Crezi că a mai rămas ceva ce nu știi încă despre mine?

M-am trezit greu azi. Aud alarma, dar  pleoapele îmi cad grele, vor să o las în pace și să-mi văd mai departe de somn. Dau vina pe ultimele trei nopți de somn puțin, în care pur și simplu am ignorat timpul până lung în noapte, dar ce fain e să stăm sub plapuma caldă și să ne vorbim vrute și nevrute. De obicei mă trezesc foarte devreme, la ora cinci sunt în picioare, m-au antrenat copiii pentru asta, apoi am descoperit că-mi place liniștea dimineții,  când ceilalți dorm, iar eu am un timp secret pentru mine. Și câte lucruri se pot face atât de fain în liniștea dimineții,  sub aburii unei cafele calde. Doar că ultimele zile au fost mai altfel, scoase din algoritmul pe care încerc să-l păstrez de obicei, nu mi-au reușit multe din lucrurile pe care mi le-am propus și asta mă frustrează. A fost mult la serviciu, așa e când lucrezi cu oameni - îmi spun mereu, ajungi să nu-i mai suporți o vreme și să-ți dorești să te muți sihastru în munți,  dar apoi tot îți vine drag de ei și te întorci de u

Cum aș putea să nu mă mai gândesc la tine Când, sub atingerea privirii tale, Mă simțeam atât de frumoasă. Când erai, Se întâmplau lucruri ciudate în mine Ca și cum nu ar mai fi existat rațiune, Nici împotrivire, Ci doar un fior obraznic Ce încălzea sângele sub piele Și-mi zăpăcea mintea și voința și tot ceea ce ne-ar fi putut sta în cale. Cum aș putea cândva să nu mă mai gândesc la tine Când îmi place atât de mult să mă simt frumoasă. 

  Te-am visat cu ochii deschiși. I-am închis. Și te-am visat din nou. Ți-am visat ochii, gura și părul Până chiar și bucuria mea, atunci când vei fi cu mine. Te-ai plămădit fix așa ca în vis Și cu câteva ajustări perfecte în plus, Cum nici n-aș fi crezut vreodată că se vor potrivi împreună. Te-am visat cu ochii închiși Din nou și din nou, Până când visul a ieșit din mine, Și a  căpătat ochi fericiți, piele moale și caldă. Ce bine e că ești.

Nu știu ce mi-a venit astăzi să scriu despre Lassie, poate faptul că azi copiii au vizitat un adăpost de animale. Lassie a fost primul nostru câine, era de fapt o ea și am iubit-o așa cum doar copiii pot iubi. După ce am pierdut-o, o bună bucată de vreme nu am mai vrut un alt câine. Abia după mulți, mulți ani,  absolvisem între timp și facultatea,  am adoptat-o pe Hara de la un adăpost de câini din Sibiu. Are aceeași personalitate blândă, dar jucăușă, același colorit în alb și negru al blănii, doar talia e mai mare. Nu era de rasă,  dar era frumoasă și foarte isteață. O plăceau și vecinii de la bloc, chiar dacă, în miez de noapte sau doar dimineața foarte devreme, n-am reușit să deslușim atunci când anume se ocupa de treburile astea neserioase, dar își făcea rondul prin fața fiecărei uși și muta papuci de-acolo în curte, iar noi, încercând să-i acoperim isprava, ne grăbeam să așezăm încălțămintea înapoi, ca nu cumva să atragă mânia cuiva. Ne iubea mult, venea după noi la școală, o urma

După masa de seară, stăteam cu bărbatul la o poveste. Copiii se jucau cuminți în camera lor, se pare că până atunci împărțiseră tot ce aveau de împărțit, iar acum tocmai făceau o pauză.  Mai că auzeam și musculița care își făcea rondul de seară deasupra unui măr ciupit, așa atmosferă tihnită am prins în prag de seară. A durat maxim zece minute, nu vă închipuiți că am avut timp de filme sau alte cele, dar în timpul ăsta,  doamne câte ne-am mai povestit. Și dintr-una într-alta, nu știu ce ne vine nouă, de ne gândim la ultima dată când am ieșit, ca doi îndrăgostiți tineri ce suntem, doar noi doi singurei, fără copii atârnând de noi, la un film sau la o masă împreună. Hai că nu-i greu, ce mare lucru. Și ne gândim noi și ne gândim, mai să se piardă și copiii cu firea de la atâta introversiune. -Stai, stai, că știu eu, sar eu cu nerăbdare, fericită că am găsit ceva. Mai știi concertul lui Brian Adams de la care am plecat după vreo trei piese, fiindcă ne plângea copilul acasă, să tot fie vreo

Din când în când, cum de altfel tocmai s-a întâmplat aseară, există nopți la noi în care amândoi copiii vor să doarmă cu mine. Lucky me, să zic asa. Iar în toată exaltarea mea, n-am cum să nu mă gândesc și la bărbatu-meu, tatăl lor adică, mai că-mi dau lacrimile când știu cum doarme el singur și netulburat, ca un urs în bârlog moale și mare de doi pe doi metri pătrați, cum se poate el întinde în voie printre așternuturi moi, fără piciorușe oprite printre coaste sau palme peste față tocmai când își doarme el cel mai lin somn al lui. Să vă spun acum cum dorm eu, dar trebuie să așteptați puțin fiindcă încă nu mi-au trecut lacrimile de compasiune care mi s-au stârnit la paragraful trecut. Să vă prezint mai întâi contextul. Avem doi copii frumoși și buni, mai mare dragul să-i privești, mai ales când dorm liniștiți și în casă se face din nou liniște ș i pace, încât parc ă   î ț i auzi chiar  ș i  gandurile vorbind. Copilul mare are aproape șase ani și somn adânc, frate, dar și spirit de cons

Am crezut că te-am uitat. Asta ți-am promis când ne-am văzut pentru ultima oară. Dar dovedesc din nou că nu mă pricep deloc în a-mi respecta cuvântul. Ca și atunci, la începuturi, când ți-am spus Că nu mă voi îndrăgosti nicicând de tine.

  Partea faină cu copiii mici e că nu le este teamă.  Nu le pasă dacă cad, se ridică și o iau de la capăt. Nu le pasă că le stă părul în toate direcțiile sau tricoul le e colorat cu sosurile de la masa de prânz. Sunt curioși, încearcă, descoperă lucruri, colorează depășind nonșalant liniile și-ți arată apoi plini de încântare mâzgăleala. Când sunt mici de tot, toate astea ni se par drăguțe.  Dar pe măsură ce cresc începem să-i corectăm, să îi aducem cât mai aproape de rigorile pe care societatea le-a convenit ca fiind potrivite, iar abaterile de la ele încep să devină greșeli. Încet, încet societatea îi învață pe copii că greșeala nu e bună și trebuie evitată. Prima formă de penalizare este nota de la școală.  Am scris acum ceva timp un  articol  despre cum eu ca elev nu am suportat notele. Pentru că o notă mică reprezintă o pedeapsă, iar pedepsele nu sunt frumoase. Pedepsele umilesc, dezamăgesc, scad stima de sine și întăresc ideea de competiție neloială, a cărei singură miză este câș

Până acum un an, educația mea financiară era deplorabilă. Nu că aș fi  acum un guru în finanțe dar, când toată viața ai fost corigent la capitolul ăsta, când te simți de nota cinci-șase îți cam dai seama cât de pierdut erai înainte. Acum un an nu aveam habar ce înseamnă active și pasive, asta ca să știți cam de unde am plecat. Apoi, nici nu mai știu ce a declanșat clic-ul, poate spaima că n-o să pot supraviețui la pensie :),  dar am început să caut informații.  Am pus m â na pe telefon și l-am sunat pe frate-meu, care știe treburile astea. Și așa a început să pâlpâie lumina, cam ca o lumânare amărâtă în beznă deasă.  Dar după ce ajungi să vezi direcția, începe să îți placă că nu mai umbli pe bâjbâite. L-am zăpăcit pe frate-meu cu întrebări și lămuriri de s-a săturat de mine, numai ce să faci că am încredere în ceea ce zice așa că tot la el mă duc. Mi-a explicat omul, mi-a spus ce să citesc, mi-a trimis material de informare. Bineînțeles că n-am ajuns să le citesc pe toate, că altfel er