copiii nu au nevoie de reparații

 

Noi, părinții, avem două mari hibe: ne dăm prea multă importanță și am uitat ce înseamnă să fii copil. Iar din lipsa acestor conștientizări certăm, urlăm, corectăm și umilim. Vrem să controlăm totul, iar când asta nu ne iese, ne tăvălim în plin tantrum într-un coș cu emoții cărora nu le știm face față: anxietate, furie, teamă, reprimare, incompetență.

Ceea ce mă enervează pe mine la maxim de-o vreme este dojana cu care ne referim la această generație de copii. Le spunem că sunt obraznici, neascultători și impertinenți atunci când nu-i putem controla, când nu ascultă așa cum am știut noi să o facem. Doar că, părinții acestor copii suntem noi, iar de cele mai multe ori ascultarea noastră docilă venea din teamă, supunere și obediență. Și chiar dacă aveai norocul de a avea acasă părinți echilibrați, primeai oricum tratamentul acesta la școală. 

Reacțiile cu care le răspundem copiilor noștri sunt expresia a ceea ce e înăuntrul nostru, a emoțiilor pe care le-am trăit și noi dar pe care nu le-am digerat, pe care nu le-am integrat în noi, ci doar le-am dat la o parte reprimate. Iar în momentele de criză, când nu mai dețiem controlul pentru a ne cosmetiza reacțiile, ele izbucnesc din noi în cea mai brută formă. Iar de reacția noastră, întotdeauna suntem doar noi responsabili.  

Copiii sunt cea mai fidelă oglindă a noastră, oricât ne place sau nu să auzim asta. Așa că, înainte de a ne îndrepta degetul înspre ei, ar trebui să ne privim pe noi, în loc să-i reparăm pe ei, ar trebui să ne vindecăm pe noi. 

Știu că avem multe pe cap. Suntem copleșiți de informație, continuu sub stres, vrem să-i împăcăm pe toți și toate, și prietenii, și vecinii, și colegii de serviciu. Doar că responsabilitatea noastră supremă sunt copiii noștri. Iar timpul se câștigă prin prioritizare.

Muncim pentru a le satisface nevoile fizice, pentru a le oferi mâncare bună, jucării, haine, lucruri. Sunt importante, dar nu suficiente. Mai presus de ele e conectarea, încrederea, empatia, blândețea, răbdarea, spațiul pe care li-l oferim, joaca.

Fiecare copil intră în lumea asta curat. Începe să exploreze, să descopere, să se joace, să viseze, să greșească. Asta trebuie să facă copiii. Noi însă ne luăm atât de în serios încât nici nu mai știm să ne jucăm. Uităm că uneori învățăm doar greșind, prin fricile noastre le înăbușim curiozitatea, iar din teama noastră de a nu avea copiii perfecți îi ajustăm ca și cum ei nu ar fi destul.

Mie îmi place mult generația asta de copii. Sunt isteți, buni, curioși, liberi, neînfricați. Așa am fost și noi cândva, trebuie doar să ne aducem aminte. 

Noi, adulții, trebuie să ne conștientizăm rănile și să facem pace cu ele ca să se vindece. Fiindcă un om aflat în suferință nu-l poate împuternici pe altul. E nevoie să învățăm să ne stăpânim fricile ca să nu-i îmbolnăvim cu frica noastră, să le oferim spațiu încât să-și poată întinde aripile, dar rămânând mereu prezenți și cu un pas în urma lor ca să-i putem prinde atunci când au nevoie sau să le dăm încurajarea pentru a merge mai departe.

Foto:https://unsplash.com