printre umbre

 

Sunt acasă. Dar oare unde mai e acasă, acum? Cuvântul ăsta și-a schimbat mult rostul, de când nu l-am mai întâlnit pe tata. Decât în minte. De-acolo îl aud continuu, așa de adânc au săpat în mine vorbele lui.

Sunt acasă la părinții mei și mă simt orfană. Nu-l mai aud pe tata intrând pe ușă, așezând cheile de la mașină în scrumiera de lemn și băgând apoi capul pe ușa de la bucătărie, unde de obicei eram toți așezați în jurul mesei. Ce faceți puilor? întreba de fiecare dată, fără excepție. Atunci eram încă întregi și împreună.

Mama își găsește și acum treabă în bucătărie. Așa făcea mereu, doar că acum face lucrurile mecanic, din inerție, nu mai e nici ea aceeași de când tata nu mai e. Dar care dintre noi mai e oare la fel?

Am luat-o în sus pe trotuar. E pe înserate, se mai aud voci străine de oameni în depărtare. E un pod care leagă cele două străzi principale, ținute la distanță una de alta de un pârâu ce străbate întreg satul. E umbrit de sălcii bătrâne și plictisite, care arată la fel de când știu eu să-mi aduc aminte. În dățile când veneam acasă luam uneori străzile la pas, dar parcă nicicând nu am băgat în seamă atât de mult pustiul. E trist pe strada asta. Sunt case părăsite, altele sunt frumoase și semețe, altele singure. Eu o știu plină. De oameni, de copii, de viață. Trec de sediul de birouri, unde mereu era forfotă de oameni, iar parcarea era plină de mașini. Acum are geamuri bătute cu scânduri. Cantina e orfană și ea de oameni. Pe bucata asta de drum te împiedicai îi ei. Noi ne întorceam de la școală cu ghiozdanele grele în spate, oamenii mari mergeau spre pauza de masă ori la ședințe. Uneori îl vedeam și pe tata în grupul de oameni. Îl caut și acum cu privirea, dar strada e singură în seara asta și tăcută, iar dorul meu se împrăștie printre case și grădini, aievea. Nu prea mai cunosc pe nimeni. Oamenii pe care îi știam aproape nu mai sunt, casele sunt aproape aceleași, dar cu oameni noi în ele.

M-am mohorât. Mă simt orfană de acasă, iar sentimentul ăsta îmi rupe viață pe dinăuntru.   Copila mă trage de mână și mă scoate afară din amintirile mele, în care eu eram încă un copil fericit. Un câine pe trotuar, se plimbă fără noimă prin umbra amintirilor mele. Ea se uită la mine cu ochi întrebători, de ce ești tristă, mama? Nu știu cât înțelege ea încă din viața asta, dar cred că a prins din privirea mea o umbră a ceea ce înseamnă să îți fie dor.

sursa foto: http://unsplash.com