nu poți construi nimic stabil pe nisipuri mișcătoare

 

Căutăm prea mult vinovați în loc să căutăm vindecare. Ținem prea mult să arătăm cu degetul înspre alții, iar asta ne distrage atenția de la ceea ce se întâmplă cu adevărat în noi, de la acele nevoi din noi care se vor spuse, dar de la care ne-am întors atât de des spatele ignorându-le, încât nici nu le mai putem recunoaște și da nume. 

E grea introspecția. E grea pentru că încearcă să ne așeze, să ne astâmpere și să diminueze sonorul gândurilor din capul nostru, să lase sângele să curgă în simetrie. Dar noi nu știm asta. Sau poate prea puțin. Trăim între claxoane, bârfe, nervi și șicane, taskuri și mult prea multe ținte materiale, ceea ce ne ține încinși în permanență, ne agită sângele și mintea, iar sufletul se retrage renegat într-un colț, sperând la un timp în care va fi loc și pentru el.

Există o modă acum în psihologie, dar cu care nu empatizez deloc, de a da vina pe părinții noștri pentru toate traumele și nereușitele noastre actuale. Nu este asta oare, un fel de neasumare și imaturitate? Exclud din discuție traumele adevărate, de abuz fizic extrem și sexual, asta e o altă poveste, extrem de tristă și cu repercursiuni psihice și sociale serioase. Tocmai din cauza asta, mi se pare atât de frivol să amestecăm lucrurile și să punem pe picior de egalitate așa ceva cu orice palmă dată la fund sau lipsă de empatie la care am asistat vreodată. Știu, am fost umiliți, desconsiderați, răniți, neascultați, nimic din toate astea nu au adus nimic bun în noi, decât frustrare, umilință, deconectare. Dar am fost și iubiți, ținuți în brațe, îngrijiți și apreciați. Și toate astea la un loc ne-au transformat în adultul de azi. Am avut adulți de toate felurile în viața noastră, mulți dintre ei imaturi emoționali și cu multe sechele la rândul lor, dar și unii pe care i-am luat ca modele și ne-au dat aripi să creștem mai departe. 

Ar trebui să existe un punct în viața fiecăruia de la care te tranformi în adult și pe interior, astfel încât exteriorul și interiorul să se armonizeze. Doar vârsta sau înfățișarea de adult nu aduc cu sine, nici asumarea, nici responsabilizarea și nici rațiunea. Aruncați doar ușor privirea la adulții din viața voastră și veți observa cât de mulți dintre ei trăiesc ca niște copii în plin tantrum, dar în corpuri de oameni mari.

E și asta, însă, o opțiune. Nu e musai să fim întrun fel anume, țin toate de perspectivele fiecăruia, cu toate că firesc e să trăim având mintea, sufletul, vârsta și corpul aliniate. În special dacă suntem deja sau vrem să devenim părinți. Îmi tot spune bărbatul o vorbă care îi place lui mult, citită de pe undeva: Nu te îngrijora că nu te ascultă copilul, îngrijorează-te de faptul că el te copiază.

Fiindcă nu poți construi nimic stabil pe nisipuri mișcătoare. 

Foto:http://unsplash.com