cu mintea aiurea

Cu tine de mână, pe străzile astea înguste În orașul încins, cu ferestre atât de aproape una de alta, De ai putea zice uneori că aparțin aceleiași case Cu miros de mare, pește și cuptor, laolaltă Cu femei îndrăznețe, ce-și lasă pielea la vedere Și bărbați ce nu se feresc să mă privească în ochi În acest oraș în care toate femeile sunt "bella" În care se aude muzică pe străzi Și atârnă haine la uscat sub ferestre, În acest oraș toropit de soare Cu catedrale multe și graffiti pe toate zidurile Cu terase pline și copii ce bat mingea alături M-am îndrăgostit naiv și pentru a nu știu câta oară, Din nou de viață.

Sunt zile și zile... Unele în care mi se face un dor nebun de tine Și altele în care te-am uitat. Unele în care mă simt la marginea lumii Și altele în care nu mă îndoiesc deloc de mine. Vin, uneori, zile cu parfum de tei prin ele, Ce mă mângâie pe dinăuntru și mă fac să mă simt acasă Și altele ce-mi deschid hăuri sub talpă, Iar mie mi se face frică că nu am prăjini care să mă țină. Sunt zile și zile... Unele bune și limpezi Și altele în care uit că te-am uitat.

Sunt oameni care cred că vulnerabilitatea îi transformă în oameni slabi. Că a vorbi deschis despre propriile-ți emoții îți deschide carnea și îți lasă inima slabă și fricoasă în fața celorlalți, că devii un om temător, oarecum aflat la mila celorlalți. Nu știu cum s-a făcut dar în ultimele săptămâni am ajuns să filozofez cu diverși oameni exact pe tema asta. Unul dintre ei mi-a spus că l-a uimit faptul că pot să vorbesc deschis despre emoții și despre aspecte pe care eu le consider a fi vulnerabile, și totuși, să transmit putere și nu slăbiciune prin asta. Îl am exemplu pe tata. Tata ne-a vorbim mult despre emoții, l-am văzut simțindu-le fără să se ascundă de asta. Tata lăcrima la filme, scria și recita poezii, cânta romanțe, ne lua în brațe spunându-ne că ne iubește, iar în același timp trata animale mari, puternice, se apropia de ele fără frică și le domina prin prezență, chiar dacă nu era un bărbat înalt de 2 metri. Nu îi era frică să își spună punctul de vedere, nu-l interesa cum l...

Oamenii se nasc buni, Doar că uneori uită asta. Viața e plină de frumos și de lucruri bune Nu prea scriem despre ele, La știri sau la televizor vorbim mult despre cele rele, Oamenii stau și ascultă Și zic că îi obosește viața Când, de fapt, îi obosește netrăirea ei, Renunțarea, visul stins și teama de a încerca Și poate încă altele ce vin din frica de credință. Viața nu e prinsă între pereții casei mele. Începe undeva sub pielea mea, În vorba pe care o împart cu tine Și uneori tocmai acolo unde se sfârșesc limitările mele. Recunoștința e încredere în viață, - Așa scrie într-o carte - De-acolo începe fericirea și se stinge frica. Mie îmi plac cărțile și înțelepciunea din ele Și ochii oamenilor buni. Nu mi-e frică de frică, Nici de rai sau iad - știu că nu există, Doar emoții în noi care ne duc într-acolo. Dar oamenii se nasc toți buni, În viață e plin de frumos și de lucruri bune Nu ascult televizorul, pun doar muzică tare în căști. Îmi plac ochii oamenilor și p...

  Când vine vorba de mișcare, mulți dintre noi trăim vieți destul de monotone. Petrecem mult timp șezând fie în mașină, fie la birou. Știm cu toții că mișcarea este sănătoasă, dar nu prea rămâne timp și pentru asta în viața noastră complicată. Prin mișcare putem încetini procesul de îmbătrânire, dar asta doar dacă ne ținem de ea, dacă ne mișcăm regulat, în fiecare zi, nu neapărat prin mers la sală sau alergat maratoane, știu, e complicat, ci mai degrabă integrând mișcarea în rutina noastră de zi cu zi: bicicletă în loc de mașină, urcat scări în loc de luat liftul, mers pe jos cât de mult putem, măcar 20 de minute de aerobic, jogging sau stretching, sau poate jucat leapșa cu copiii. Avem peste 600 de mușchi în corp, iar ei sunt cei ce susțin structura noastră osoasă, de starea lor depinde postura noastră, echilibrul, starea oaselor noastre și fragilitatea noastră ca indivizi. Dar mușchii lucrează doar atunci când îi solicităm. În lipsa exercițiului fizic, ei slăbesc și se atrofiază....

La treizeci de ani îmi era teribil de frică că îmbătrânesc. Știu acum și de ce. Trăiam prea mult după repere ce nu aveau de-a face cu mine și prea puțin conștientă de ceea ce se întâmpla în interiorul meu. Conta ceea ce spuneau ceilalți, ce credeau ceilalți, era important să dovedesc că știu și că pot, că nu sunt slabă și vulnerabilă. Așa credeam că trebuie să umbli și prin meseria asta, în care e încă destul de greu să răzbați ca femeie, mai ales dacă le vrei pe toate, și familie, și carieră, și să păstrezi în tine grația de a fi femeie. Am vrut să dovedesc că pot, de ce oare nu era de-ajuns că știu asta, de ce mereu aceeași nevoie de a simți din guri străine că sunt de ajuns... În toată această bâjbâială, a fost o vreme în care m-am pierdut. Am simțit asprimea epuizării, felul acela în care se stoarce viața din tine, când îți simți genunchii moi și multă îndoială de sine, te simți doar un impostor, temător ca nu cumva secretul tău să fie descoperit și toată strălucirea ta să dispară....

Când vine vorba de schimbarea stilului de viață, mâncarea este aspectul asupra căruia putem interveni cel mai repede, nu știu dacă și cel mai ușor, însă efectele pozitive le putem resimți destul de repede. Chiar în acest moment putem decide să renunțăm la consumul de produse supraprocesate, să renunțăm la câteva din mesele cu produse animale și să le înlocuim cu legume, cum tot imediat putem alege să înlocuim chipsurile sau grisinele cu nuci și semințe și dulciurile cu fructe. Dar despre toate lucrurile astea am scris de atâtea ori aici și nu vreau să vă mai irosesc timpul, sigur le cunoașteți bine deja. Vreau, în schimb, să vorbesc mai mult despre  efectul pozitiv al restricției calorice, postul - așa cum îl cunoaștem noi, asupra sănătății și tinereții noastre. Nu știu de ce, dar oamenii trăiesc cu frica că nu mănâncă suficient. Unii văd ca fiind o problemă faptul că sar peste micul dejun, alții că mănâncă doar două mese pe zi și nu respectă cele trei mese regulate ale zilei, dacă...

Omul își trăiește pe interior viața aproape mereu între două vârste. Când suntem mici, ne dorim să fim mari. Apoi, când ajungem mari, ni se face dor de tinerețe, ne-am întoarce înapoi sprea ea, ideal însă, păstrând și experiența căpătată în anii trăiți. Fiecare dintre noi purtăm două vârste: cea cronologică, scrisă pe certificatul de naștere, și vârsta biologică, cea pe care o simțim înăuntrul nostru. Vârsta cronologică nu o putem schimba, ea se acumulează pe măsura timpului pe care îl trăim. Vârsta biologică însă... ei, aici e responsabilitatea noastră în ce direcție o influențăm. Ea este dată de vârsta celulelor noastre și tot de la ea pornește energia pe care o simțim, felul în care ne arată pielea, elanul și bucuria cu care planificăm și facem lucruri. Vestea bună e că cele două nu curg sincron, iar dacă vârsta cronologică e căpoasă și de neschimbat, vârsta biologică e maleabilă, rezultatul tuturor alegerilor pe care le facem în viața asta: ce și cât mâncăm, cum ne mișcăm, somnul p...

De la minte spre inimă e cel mai scurt drum de parcurs Și totuși aleg uneori cărări întortocheate Chiar de știu că mă rătăcesc aiurea printre ele Fără rost, zi după zi. Dar așa face lumea. Stă cu mintea prinsă în aceleași gânduri Chiar de n-au fost de folos nici ieri, nici luni, nici zilele din urmă. Umblăm parcă în transă Vrem să fim mai mult, să avem mai mult De parcă nu am fi destui așa cum suntem. Știam cândva că suntem destui și perfecți Așa ne-a  lăsat viața Doar că am crescut de-atunci, Au trecut ani și am uitat, Și nu mai e nici prea mult timp, Tot asta zice lumea. Trebuie să facem, să facem din nou Nu prea e mult timp să te privești și să-ți placă de tine Cum ar putea? Când ești prea mult cu privirea în lumea altora Și prea puțin în lumea ta. Cât nonsens pot face oamenii, spune uneori copilul -iar eu aproape că râd la ideea asta Dar văd cum îi fură de viață gândurile încâlcite Și ei nici măcar nu bagă de seamă. Și atunci mă bușește plânsul. Ce risi...

Dominanța estrogenică e poate cea mai frecvent întâlnită dereglare a hormonilor feminini și sursa sindromului premenstrual. Explicat într-un mod mai simplist, pe perioada unui ciclu menstrual estrogenul și progesteronul au fiecare propria lor perioadă de glorie. În primele 14 zile ale ciclului menstrual se află estrogenul în prim plan, ca în a doua jumătate să fie progesteronul cel care va ajunge la nivelul lui maxim. Sau așa ar trebui să funcționeze lucrurile într-o lume ideală, în care nicio femeie n-a suferit vreodată de sindromul premenstrual. Progesteronul este cel mai bun prieten al femeilor. Este hormonul care ne face să ne simțim în siguranță și echilibru, ne aduce calm și ne ajută corpul să acceseze rezervele de grăsime pentru a câștiga energie. Dar e totodată și hormonul cel mai vulnerabil la stres dintre cei doi. Când suntem stresate, mai ales în stres cronic, acesta îi comunică corpului nostru că nu e timp pentru procreere, prin urmare producția de progesteron va fi suprima...

Se scutură norii și pomii Și amintirea ta în mine. Pe asfaltul negru de ploaie A stropit cu petale albe, Ca un gând aievea despre tine. Mai trece și primăvara asta, Apoi vara, Și toamna, Și crispata iarnă. Nu mai vreau să mă pierd în trecut. Vreau să rămân aici, Fixă în timpul ăsta, Prinsă în clipa asta oricum trecătoare, Pe pământul încă ud, Și stropit de petale mărunte și albe, Cu amintirea ta în mine Încremenită încă sub pielea mea, ...în mintea mea, Să o iau cu mine prin acest prezent îngust, Chiar și preț de o secundă -Și poate încă un pic- Și să o transform cândva în eternitate.

Stresul a ajuns să facă parte din viața noastră într-o așa măsură încât uneori nici nu-l mai sesizăm. Nu trebuie să doară, nici măcar nu trebuie să-i auzi vocea și totuși știi că e acolo, îl simți în respirația grăbită, în vâjâiala pe care o simți aproape continuu în capul tău, în lipsa de răbdare, în impulsivitatea cu care răspunzi, în toate gândurile din capul tău a căror voce nu se mai oprește. Îl vezi în colăcelul acela din jurul taliei de care, oricât te-ai abținut de la mâncare tot nu ai reușit să scapi, sau în nevoia aceea de ceva dulce care te frustrează, fiindcă ai impresia că ești continuu în luptă cu tine și cu mintea ta, care parcă încearcă cu tot dinadinsul să te saboteze. Noi, oamenii, am deprins o abilitate mare de a tolera stresul, ne chiar mândrim cu cât de multitasking suntem, de cum nu avem timp de nimic și că suntem mereu în alergătură, continuu cu ceva de făcut. Am o oarecare bănuială că a ajuns chiar să ne și placă să lăsăm impresia că am fi mereu ocupați și pe gr...

Treaba ta e să te ocupi de tine. Să mănânci sănătos, să ai grijă de pielea ta, să faci sport, să citești ceea ce îți face plăcere, să asculți, să crești, să îți hrănești mintea și sufletul cu valoare. Ai încredere în ceea ce simți, în ceea ce visezi, în ceea ce crezi. Tu știi de fapt, că emoțiile pe care le trăiești, intuiția pe care o simți, îți spun ceea ce este, ți-ai dovedit-o de atâtea ori. Și totuși, oscilezi, te îndoiești, cauți răspunsuri sau semne în altă parte, confirmări, în loc să asculți vocea aceea din tine. Ai răbdare. Lucrurile se întâmplă așa cum trebuie, în ritmul potrivit.  Până atunci, iubește viața și fă-o plină.

  Să fii femeie it's a really big thing. Nu am fost mereu conștientă de asta, din păcate, ci abia mai târziu, în timpii de după treizeci și ceva de ani.  Să mă nasc femeie a fost primul meu noroc în lumea asta. Însă de conștientizarea aceasta am fost în stare abia după ce am găsit pacea în mine; abia atunci când am simțit că puterea mea stă în vulnerabilitate și blândețe și nu în încrâncenarea cu care umblu prin viață. Când n-am mai simțit impulsul de a-mi ascunde senzualitatea, când simțindu-mă privită nu m-am mai acoperit de stânjeneală ci m-am lăsat trasă în fluxul acelei emoții, abia atunci am aflat și că feminitatea nu stă nici în rochii și nici în farduri (deși ajută și ele), ci într-un fel de a te potrivi acolo înăuntru, sub pielea ta, în dozajul perfect de dăruire, frumos și empatie, de căldură și poezie, de dans și muzică, și roz, și sclipici uneori, pe care fiecare femeie îl poartă înăuntrul ei.  Să fii femeie it's a really big thing - să nu uitați asta niciodat...

Îmi place galbenul de vară Și albastrul din ochii tăi, Mirosul puternic de zambile de la florăria de alături Și râsul perfect al oamenilor fericiți. Mirosul fierbinte de asfalt și tăcerea nopților calde, Pielea încălzită de soare, cu urme de nisip fin pe ea, Cafenelele mici, librăriile mari și corzile de vioară Și libertatea abandonării de sine. Îmi plac privirile îndrăznețe și urma lor ce rămâne sub piele, Obrajii înroșiți de pudoare, Zbaterea frenetică între vulnerabilitate și independență, Așa cum o trăiesc în ei doar oamenii îndrăgostiți. Îmi place cum verdele astâmpără mintea Și felul firesc în care curge blândețea din inimile împlinite Perfecțiunea maculată de pe chipul copiilor mei Și felul în care mă văd, atunci când mă privesc prin tine.

Am scris în ultimul articol despre stresul prelungit și posibilul lui efect asupra greutății noastre. Dacă nu l-ați citit încă, îl găsiți aici . Dar dacă e să fiu sinceră, kilogramele în plus sunt poate cea mai inofensivă problemă ce poate apărea. Enervantă, da. Frustrantă, de asemenea. Dar nu nimicitoare. Problema mea cu stresul a devenit foarte personală din ziua în care am realizat că acea greutatea pe care o simțeam pe piept aproape continuu, chiar și la cel mai neînsemnat stres,  sensibilitatea exagerată cu accese de plâns din nimic (plângeam și nu știam de ce) și sentimentul că abia mă târăsc prin zi, erau toate simptomele unei epuizări cronice, care s-a inserat subtil în viața mea până m-a cuprins cu totul. Dimineața mă trezeam epuizată, ca și cum somnul nici n-ar fi existat. Și încercam să răzbat astfel prin zi, cu un greu pe piept aproape continuu. Supraviețuiam și atât. În fiecare zi la fel. Se întâmpla totul cu vreo șase ani în urmă, când învățam pentru examenul de speci...

Vorbim foarte mult despre stres. Nu îl vedem la propriu, dar îl simțim cum intră insidios în viețile noastre, ne acaparează asemenea unui parazit și ne suge seva, punând stăpânire pe viața noastră. Stresul a devenit vinovatul pentru tot ceea ce nu funcționează în viața noastră. Pe el dăm vina atunci când ne simțim agitați, furioși, nu ne ies lucrurile, atunci când avem frustrări, suntem apatici sau neliniștiți. De multe ori nici măcar nu știm că e acolo, am învățat să-l tolerăm în tăcere și cu oarecare resemnare. Nu suntem toți drama queen, unii dintre noi umblăm mai temperat și cumpătat prin viață, ne vedem de ale noastre încercând să o scoatem la cale fără prea multă gargară. Felul acesta de oameni mai taciturni în exprimarea nevoilor lor sunt și aceeia care ajung să fie cei mai afectați de stres, în timp. Stresul nu e boală nouă. El a apărut în viața noastră cel puțin după ce  Adam și Eva au fost izgoniți din Grădina Edenului. Numai că fațetele stresului s-au schimbat între timp...

De o vreme încoace am renunțat la obiceiul de a-mi seta deadline-uri și de a acționa plină de încrâncenare în atingerea unui obiectiv anume. Este o vorbă care spune că oamenii își fac planuri, iar Dumnezeu râde de ele - iar mie îmi place tare mult vorba asta, mai ales de când am încetat să vreau cu tot dinadinsul, de când nu mă mai opintesc cu musai-ul în mână, ci am devenit mai degrabă un observator atent și curios la viața în care trăiește. Nu-mi mai place crisparea aceea care te blochează și te sustrage din jurul tău, e o investiție foarte proastă zic eu, suge energie și nici măcar nu avem garanția că ceea ce ne dorim atât de mult ne și face bine sau mai fericiți. Uneori e doar hrană pentru ego și atât. Îmi place, în schimb, să mă concentrez pe emoții. Nu vreau să ajung să am ceva, ci să simt ceva. Să simt echilibru, mulțumire și o libertate în suflet cu care doar oamenii fericiți se pot lăuda. Acela e obiectivul meu. Ce anume îmi va aduce asta, nu știu mereu în mod concret, dar ști...

Un miros puternic de lemn ars mi-a umplut nările. Aerul e rece, e o noapte înghețată ce trage miros de lemn ars prin ea, ca în toate iernile veritabile. Îmi e familiar izul acesta și trosnetul lemnelor într-un șemineu de munte, cu aerul crud de afară, noaptea deasă și prea tăcută, dar cu un sentiment de mare tihnă în suflet. Mă simțeam încă copil pe-atunci, chiar dacă aveam anii de adult. Dar încă îmi puteam atinge trecutul, fiindcă aveam încă toți oamenii din el în viața mea. Amintiri. A trecut ceva vreme de-atunci, când jucam cărți sau zaruri în pâlpâiala flăcărilor roșii, într-un amestec de pace și bucurie ce îl simțeam în mine și pe care îl primești atunci când simți că aparții. A trecut ceva vreme de când părul îmi mirosea a fum de lemn ars, iar tu îmi răspundeai de fiecare dată când te sunam. Când se auzeau voci încâlcite și vorbărețe din spatele pereților, fiindcă ne plăcea tuturor să vorbim și să râdem. Dar viața aia a tăcut de ceva vreme. Reînvie din când în când în mintea mea...

Acum două nopți copilul cel mic a făcut febră mare, pe care cu greu am stăpânit-o. A trecut acum, e o viroză pe care încet, încet o lăsăm în urmă. Nu a fost mare lucru de altfel, știu asta acum, când lucrurile o iau înspre bine, și când pot să stau față în față, corect și fără judecată, cu teama pe care am simțit-o din nou atunci. Nimic nu s-a schimbat parcă în toți acești ani de când sunt mamă, credeam că am căpătat o anumită reziliență pentru astfel de situații în care, așa c um scriam într-un alt text de-al meu, îmi simt inima ca scoasă afară din căldura pieptului, incertă și temătoare. Dar mi-e frică și acum, după atâția ani. Nu am nici anduranță mai mare și nici mintea mai limpede atunci când copilul meu suferă. Mă simt firavă și prea pământeană, nu m-am transformat în niciun supererou, chiar dacă mi-aș fi dorit asta. Îmi tremură oasele și carnea sub piele. Dar știu că astfel simt toți părinții din lume. Mi se înmoaie inima pe dinăuntru. Știu că supereroii sunt neînfricați și au i...

E bine să lași urme curate în urma ta, copile. Mișcă inimi în acel fel în care ele vor înflori chiar și numai când un fior firav le va aduce aminte de tine. Învață să îndrăznești, curajul te eliberează de regrete și te scapă de amărăciunea unui etern "cum ar fi fost, oare?". Intră în viață cu totul, simte fără frică, va fi și durere, sunt sigură, dar și multă bucurie, așa că intră cu totul în ea, fără jumătăți de măsură ca să nu trăiești doar pe jumătate. Ar fi păcat să-ți ofilești sufletul de frică, înainte de vreme. Iar când va durea, plângi în voie, lasă-l să se vindece, iar apoi dezlipește ocara de pe suflet, ca să nu-ți trăiești viața tot opintindu-te în ea. Îndrăznește copile, e cel mai autentic fel de a umbla prin viață și lasă frica pentru cei ce așteaptă mai puțin de la ea. E singura pe care ai primit-o, n-ai cerut-o, știu, dar spune și tu, nu-i așa că n-ai vrea să o lași să fie degeaba? Iubește cu totul, ca și cum n-ar mai fi un mâine. Pe mâine îl vei trăi la timpul...

Scriu pe blog de aproape șapte ani. La început o făceam doar din când în când, în ultima vreme însă, simt nevoia de a scrie tot mai des. Am  obiceiul de a răsfoi din când în când scrieri mai vechi de-ale mele, mă surprind cum alunec oarecum în starea mea de atunci, dar aceasta e totodată și un bun parametru prin care îmi pot  observa creșterea mea ca om. Unele scrieri de pe la începuturi  mi se par acum naive, ușor imature. Eram tânără mămică în perioada aceea, prinsă în caruselul adorației pentru puiul de om și îndrăgostită de el incurabil, pe vecie. Nici nu-i de mirare că sunt atât de candide unele dintre ele. Am avut, în câteva rânduri, impulsul de a le șterge, dar am realizat apoi, că nu ar fi decât o negare a unei părți a existenței mele fără de care sigur nu aș fi fost în același fel azi. Pe măsură ce am intrat tot mai adânc în viață, perspectiva din care scriam s-a mișcat tot mai mult înspre interiorul meu. E cea mai acurată evidență a creșterii mele emoționale, î...

Am crezut destulă vreme că a te afla în pace și în armonie cu tine înseamnă o continuă stare de calm și echilibru, ca o coajă de siguranță în jurul meu, tare și rugoasă (cu cât mai mare echilibrul cu atât mai groasă coaja), pe care niciun factor perturbator venit fie din exterior, fie din interior, sub orice formă ar lua, de furie, nerăbdare, neîncredere sau orice sentiment de inadecvare, nu și-ar găsi rostul. M-a frustrat crezul ăsta, pentru că oricât  de conștiincioasă aș fi fost, în starea mea de bine fisurau furii, nemulțumiri, incongruențe cu alții din jurul meu, care mă făceau să ripostez și să  mă tulbur,  pentru că mă întorceam mereu la această idee că un om echilibrat nu simte nevoia de a reacționa. Știu acum că a fost o socoteală greșită. Un om echilibrat nu e un om apatic, cu sentimente și principii anesteziate. Din contră, e un om deplin conștient de ele, capabil să le recunoască, care nu trăiește în negare de sine și nici în nepăsare față de ceea ce se întâmp...