cu mintea aiurea

Îmi cade alunecoasă, cu toată forța gravitațională în acțiune și se oprește în bucăți știrbe pe gresia gri. Brațele mele se pierd în mișcări zadarnice, privirea mi se oprește descumpănită lângă bucățile ciobite. Era ultima ceașcă rămasă din primul set cumpărat înainte de a ne muta aici. În ea cafeaua prindea o anumită aromă atunci când, printre aburii aromați, cu mâinile cucerite de căldura pereților calzi,  gândul o lua aiurea spre amintiri ce se iveau în secvente rapide, ca niște săgeți aruncate dinspre trecut, și-mi strecurau  în minte istorii din arheologia noastră sentimentală. Salteaua înghesuită pe care dormeam lipiți unul în celălalt, până am izbutit să ne adunăm rezerve care să ne ajungă de un pat întreg, masa cu cele două scaune, devenite mai apoi patru, la următorul salariu, reșoul cu un singur ochi, pe care încercam rețete italienești, până când ne-a fost livrată mobila bucătăriei. Din toată viata aia a noastră de început, a supraviețuit doar cana asta. Restul

Îi aud tălpile mici călcând moi podeaua. Mânuțele i se opresc pe geamul mare al ușii care separặ dormitoarele de camera de zi. Apoi mă strigă. Un "mama" încă visat, spus cu genele încă îmbrățișate unele în altele. E jocul nostru devenit ritual matinal, în care încercăm să ne luăm o porție cât mai mare din celălalt, sa ne fie destul și belșug, sa ne cruțe de dor pentru mai târziu. În tot ritualul ăsta, după ce multă vreme am încercat să mă iau la trântă cu timpul, să-l dovedesc și să-l ocărăsc pentru cât e de egoist, încerc acum să mi-l fac prieten, să-i arăt că avem nevoie de el, chiar atât de scurt și grăbit cât este.  Pun semnul în carte, cafeaua este încă aburindă, și-l cuprind în braṭe. Capul lui se așează leneș pe umărul meu, bratele lui îmi cuprind gâtul, ochișorii, încă închiși, refuză să-și părăsească somnul. Îl așez pe picioarele mele, fără a-l lăsa din îmbrățișare, ca să-l pot adora mai bine. Perfecțiunea exista și e chiar în bratele mele. A fost mereu

Moda nu m-a preocupat niciodată in mod deosebit. Nu sunt o fashion victim, nu urmăresc trenduri și in niciun caz nu-mi schimb garderoba în funcție de sezon. Cred mai degraba într-un stil personal, care se potrivește personalității mele ṣi cu care să mă identific. Cartea mea de vizită, care scoate la vedere nuanțe din ceea ce sunt. Iar ceea ce suntem și simțim se imprimǎ ca un tatuaj asupra stilului nostru. Îmbrac doar haine in care mǎ simt bine, fără a mǎ lǎsa încorsetată de trenduri cu care nu mă identific, culori care nu se potrivesc tenului meu, oricât ar fi ele de la moda  sau croieli care deformează silueta. Îmi plac liniile simple, croiurile lejere, bumbacul, albul și negrul.  Mai mult decât atât, mi se pare o risipă inutilă ca la fiecare sezon să-mi recompun garderoba investind bani în piese  vestimentare cu termen de valabilitate de doar câteva luni, care se vor pierde apoi uitate în șifonier. Am învățat cu timpul să investesc în câteva lucruri care au rezist

"Știi tu ce înseamnă să fii copil? Înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în frumusețe, să crezi în credință. Înseamnă să fii atât de mic încât spiridușii să ajungă să-ți șoptească la ureche". M-a cucerit citatul acesta, îi aparține lui Francis Thompson. Oamenii mei preferați sunt copiii. Sunt autentici, frumoși, sunt buni. Iubesc firescul pe care ei și-l creează în jur și bucuria lipsită de artificiu pe care și-o găsesc în lucruri mărunte. Cum ar fi ei în stare să mângâie pe creștet un pui de tigru sau să atingă pe aripi o albină, doar pentru că, prin ochișorii lor se vede doar bucuria. Aceea a jocului, a frumosului și a noului. Nimic artificial, premeditat sau studiat. Doar emoție în starea ei cea mai pură, neciuntită de frici și neșlefuită de experiență.  Când ochișorii plini de curiozitate se deschid mari și mirați, toată magia noii descoperiri îi acaparează. Spre lucruri pe lângă care noi alergăm buimăciți în toată goana asta nebună, ei își iau timp să priveas

Viața nu e despre supraviețuire, sau cel puțin nu ar trebui să fie. Nu e doar o luptă continuă a noastră cu timpul și cu toate îndatoririle pe care vrem să le înghesuim luptând cu el. Viața ar trebui să fie despre fericire, râs cu poftă, înghețată în miez de vară, săruturi tandre, miros de flori de cireș, tălpi care se răsfață în nisipul cald. Din astea ar trebui să înghesuim cât mai multe și fără zgârcenie. Nu e deloc egoism, așa cum am ajuns să credem, ci e chiar doza aceea de energie din care ne tragem răbdarea, nebunia de a visa mai departe, imboldul de a fi curajoși, naivitatea de a crede.  Fă-ți timp să ai grijă de corpul tău. Fă baie cu spumă, dă-te cu parfum, pune-ți cercei frumoși. Ieși în natură și întâlnește-te cu prietenii. Vizitează muzee, plimbă-te pe străzi străine, privește oamenii. Fă-ți timp să adulmeci aerul curat al dimineții, bucură-te de un pahar de vin privind apusul soarelui. Citește mult, admiră ce-i frumos, cumpără-ți ceea ce-ți place. Fă-ți timp să

Am mai terminat inca o carte buna, care mi-a lasat mintea in contemplare si mi-a umplut din nou inima de drag pentru oameni autentici. Am apreciat onestitatea cu care Irvin D. Yalom isi face in  Calatoria catre sine  radiografia sufletului, lasandu-si la vedere vulnerabilitatile, incertitudinile, fricile. Nu sunt multi cei care, situati la acest nivel de recunoastere si celebritate, pot renunta la mantia de supraom si-si pot privi in oglinda cele mai intime ganduri, aratandu-se mai apoi lumii intregi. Dupa ce am rasfoit si ultima fila din memoriile lui, am ramas meditand la sentimentul de bine pe care trebuie sa-l simti atunci cand privesti in urma facandu-ti bilantul unei vieti traite din plin, in care ai lucrat la construirea ta, in fiecare zi, tot mai aproape de cel care ti-ai propus sa devii, dar si privind spre cei carora, prin munca ta, ai reusit sa le schimbi destinul in bine. Asta vreau sa devin cand voi fi mare! Doar un caracter puternic poate risca sa-si expuna frag

Se zice ca iubirea dureaza sapte ani, dupa care, in orice cuplu se cuibareste nerusinata monotonia, cu toane si vorbe grele, cu lipsa interesului fata de celalalt, ca o ciorba calaie si fada, din care mananci, din lipsa de altceva. In cautarea fluturasilor plini de serotonina, unii incep sa priveasca la stanga sau la drepta, in cautare de emotii care sa le resusciteze muschiul, devenit atrof, al inimii si sa-i catapulteze din nou in al noualea cer. Cunosc sentimentul, pentru ca au mai fost acolo, dar cu timpul, trecand anii, a scazut si inaltimea cerului in care se aflau, pana cand, intr-o zi, au facut cunostinta din nou cu pamantul. Caderea a fost lina, golul din inima mare, iar nostalgia purta cu ea gust decolorat de amintiri frumoase. Cercetatorii spun ca starea de indragosteala - da, aia cu toate turbulentele ei, cu dependenta de prezenta celuilalt, cu priviri rascolitoare care-ti intorc toate conceptele pe dos si-ti maruntesc orgoliul in bucatele mici, mici, incat iti

Am intors Facebook-ul pe toate paginile ca sa regasesc o imagine pe care o vazusem cu ceva timp in urma si pe care voiam sa o folosesc pentru acest articol, dar parca a inghitit-o internetul. Sigur ati vazut-o multi dintre voi. Era o fotografie cu trei copii pe un podium; cei care castigasera locul intai si doi stateau cuminti cu premiul in mana, fara vreo emotie speciala pe chip. In schimb, baietelul de pe locul al treilea tinea cu mandrie diploma  deasupra capului si, cu gura pana la urechi de incantare, isi arata toata mandria lui pe chip. M-a topit fericirea lui candida si toata mandria reusitei imprimata in gestul lui. Am primit-o ca pe o lectie de viata. Nu a contat clasamentul, ci emotia jocului si bucuria incercarii. E victoria mea de azi fata de eu cel de ieri. Am crescut intr-un sistem care, inca de la gradinita, ne pregateste pentru o competitie care dureaza toata viata. Cum sa fim capabili sa lucram in echipa cand am fost invatati sa ne privim colegul de banca

Un varstnic asezat pe scaun, cu privirea plecata, pe holurile unui spital. E una din imaginile care mi s-au tatuat pe retina si care imi lasa un gust de neputinta de fiecare data cand memoria o scoate din nou la inaintare.  Cateva din zilele in care a fost internat pe sectia noastra, mi-a fost pacient. Putine, ce-i drept. Dar uneori sunt suficiente doar clipe pentru ca o poveste sa marcheze o viata.  Isi pierduse sotia in urma cu cateva saptamani, iar familia, nu una oarecare ci una destul de instarita, dorea sa-l trimita intr-un azil. Era prea multa bataie de cap, se pare, sa-i gaseasca pe cineva care sa-i poarte din cand in cand de grija. Sa-l ia unul dintre copii la el acasa nici nu putea fi vorba.  Intr-una din destainuirile lui zgarcite, ne-a spus ca fiul lui l-a adus aici, ca apoi sa-l trimita intr-un azil. El nu dorea decat la sotia lui, sau macar undeva mai aproape de amintirea ei. Era trist, atat de trist incat refuza uneori si sa vorbeasca. L-au considerat

Credeam ca e cafeaua aburinda cu parfumul ei care se risipeste delicat pin bucatarie si pe care il inspir lacoma sa-i simta parfumul pana si ultima celula a corpului meu. Dar nu era asta, sau mai bine zis, nu doar asta. Azi mi-am dat seama ce-mi declanseaza butonul de energie, ca intr-o jucarie pe care o aveam cand eram copil si careia, dupa ce ii roteai cheia, o lua la goana prin casa. Revelatia s-a produs cand, dupa trei zile in care masina a fost la reparatii, am bagat cheia din nou in contact si am dat drumul la muzica. Tare, incat sa-mi rascoleasca urechile si sa-mi vibreze emotiile, sa-mi cante versuri misto  despre cum e sa iubesti, sa simti, sa traiesti, sa le mixeze pe toate intr-o simfonie de vibratii si poezie. Asa incepe o zi buna pentru mine. Cu volumul dat la maxim si o muzica buna. Si poate si o cafea alaturi. Povestea mea cu sofatul are cale lunga si nici macar in cele mai optimiste ganduri nu as fi crezut ca  va deveni candva, placere. Pana in urma cu vreo 2

Sigur ati simtit, si nu doar o data, senzatia dulce-amaruie care se aseaza ca un nod in gat si iti taie pentru cateva secunde respiratia, atunci cand efemeritatea lucrurilor apare intr-o pulsatie a ratiunii, fie doar si pentru o miime de secunda, dar suficient de mult incat sa-ti umbreasca momentul de fericire.  Ca lucrurile se deruleaza mai departe si acum devine, in mai putin decat ai crede, trecut . Cate clipe as fi vrut sa le supun criogenarii, sa le intepenesc cu tot cu sentimentele si plinul din ele, sa le pastrez cu nuanta trairii de atunci. As fi adunat pana acum de mi-ar ajunge pentru un ghetar. Si ce mult mi-ar placea sa le mai simt o data in toata simfonia lor de fluturi ametiti prin stomac. Sunt clipe si trairi pe care nu le poate  prinde niciun aparat de fotografiat.   Nostalgia nascuta din constientizarea efemeritatii a fost transpusa de japonezi in cel mai plastic mod cu putinta - mono no aware- sentimentul pe care il avem atunci cand vedem murind florile de

               Mi-e dor de tine. In camera asta goala s-a oprit totul. Chiar si ceasul tace si nu indrazneste sa sparga linistea care-mi urla in urechi si nu lasa loc de altceva. De cand ai inchis usa in urma ta am numarat clipele pana cand...inca le mai numar...    Timpul s-a oprit in loc atunci. Pasii tai se uzeau tot mai incet, departandu-se pe scarile reci; iar inima mea, da, inima mea a inceput sa doara. De-atunci nu s-a mai vindecat, bate ranita dintr-o inertie invatata, fara sa riposteze, fara sa tresara.    In minte mi se deruleaza franturi de clipe, ca dintr-un diafilm de demult cu noi doi, cum radeam nebuni si iubeam sa fim impreuna, cum scrijeleam planuri in viitorul nostru. Toate s-au stins acum ca o cenusa romantata, deziluzia mea mediocra.     Ne-am frant aripile inainte de a creste cu adevarat, ne-am ucis inimile inainte de a le invata sa traiasca liber. Am incetat sa mai iubim  sincer si ne-am transformat iubirea curata intr-un bal mascat, in care am

Zilele astea cautam un cadou pentru o prietena care trece printr-o perioada aiurea. Trebuia sa fie ceva  care sa o readuca  mai aproape de ea, cea increzatoare,  sa-i dea un impuls ca totul va fi, in curand, din nou bine dar,  sa-i lase totodata ragazul de a-si prelucra durerea, de a se vindeca in ritmul ei, fara a fi o vindecare fortata.  Orice sutura, daca nu-i lasi timpul necesar vindecarii, plaga se desface. Tristetea aia coplesitoare nascuta din infinite de ce -uri, gustul ranced al dezamagirii, provoaca incizii in noi, in sufletul nostru, si carora, daca nu le lasam timpul necesar de vindecare, se desfac, se inflameaza in neincredere in noi si in ceilalti, in frustrari si abcese sufletesti care erup in pusee si nu ne lasa sa ne vindecam niciodata. Ca sa poti incheia definitiv un capitol, trebuie sa-i epuizezi toate intrebarile, sa-ti storci resursele in a gasi raspunsuri care sa te impinga spre mai departe. Variantele sunt destule, dar, dupa cum ziceam, cautam ceva

Din cand in cand, cand vreau sa mai simplific ceea ce e in jurul meu si simt nevoia de a ma despovara de lucrurile de prisos, incep cu garderoba 😊. Gasesc multe lucruri inutile, unele cumparate sub impulsul momentului si care apoi nu mi-au mai placut. Unele nu mi se mai potrivesc, altele au ramas uitate pe umeras. Si, desi dulapul e plin, uneori apelez tot la aceeasi pereche de blugi si acelasi tricou alb, look-ul in care ma simt cel mai bine. O da...si tenisii albi 😊. Necomplicat, comod, indolent. Cele care au semne evidente de uzare de la atata iubire impartasita, le pun in containere de reciclare (aceste haine nu sunt refolosite, ci maruntite si reduse la nivelul de fibre, din care se fac produse noi, cum ar fi covoare). Cele care sunt intr-o conditie buna  le dau cu drag mai departe, de obicei tintit, in  locuri unde stiu ca e nevoie si vor fi apreciate. Asta poate fi uneori usor incomod, atunci cand nu stii exact unde sa le donezi si vrei sa castigi repede spatiu. Eu le

Daca sunteti in cautarea unei lecturi de vara, va recomand Cina cu Picasso. Romanul va va duce direct in vacanta, e un mix perfect de iubire, arta si cuisine francaise. Camille Aubray reuseste sa creeze in detaliu o poveste pe marginea Femme à la fenêtre, un tablou pictat de Picasso prin 1936, in perioada in care se afla in Juan-les- Pins, cand cauta intimitate incognito pe Riviera franceza. E un joc al intrigilor care te tin in suspans, iubirea e pasionala cum numai un artist o poate face iar retetele te fac sa te lingi pe degete. Nu o sa divulg povestea, dar daca iubiti detaliile, mancarea buna si iubirile patimase, acest roman le imbina pe toate intr-o scriere aerisita si usor de digerat.                     Eu nu am o simpatie deosebita fata de Picasso, chiar din contra. Citind cate ceva despre viata lui, e imposibil, femeie fiind, sa dezvolti o simpatie pentru acest copil rasfatat, care desi glorifica in panzele lui femeile iubite,  le-a adus prin jocul lui de-a iubirea

Cand vad cupluri in varsta tinandu-se de mana mi se strange inima ghem de drag, iar apoi imi urca in gat si ramane blocata acolo. De cand ma stiu, imaginea asta ma facea sa zambesc nostalgic, iar acum, de cand mi se tot aduna si mie ani, ma impresioneaza si mai mult. De cand viata mea a devenit si ea tot mai reala, cu om la bine si la rau langa mine, copil, serviciu si frustrari gramada de lucruri nebifate din cauza timpului zgarcit, imi devine tot mai evident ca e o provocare sa gasesc  timp. Timp pe care sa-l ofer de pomana celuilalt.  Celebrul '' sa ne iubim pana la adanci batraneti''  - scurt la zis si, pentru multi, un target greu de indeplinit, poate genera frustrari care sfarsesc uneori in resemnare. Nu cred in cliseul celor sapte ani. Niciodata. La fel cum nu cred ca povestile reusite de dragoste exclud certuri si opinii diferite. Din contra.  Dupa ce dispare indragosteala de inceput si dai la o parte panza de opiu de pe ochi dand nas in nas cu defecte s