cu mintea aiurea

  Când eram adolescentă, aproape în fiecare an petreceam Revelionul cu gașca de colegi. Ori acasă pe la unul dintre noi, acolo unde lipseau părinții, ori găseam câte un spațiu cu suficient loc de dans pentru o seară de petrecere. Făceam o listă de cumpărături, de care se ocupau băieții, iar cheltuielile le împărțeam apoi în mod egal, fiecare mai aducea și câte ceva pregătit de-acasă, băieții organizau muzica. De mai mult nici n-aveam nevoie. Ne dichiseam care mai de care și toată noaptea o țineam într-un dans și-o distracție. Și chiar știam să ne distrăm frumos. Prin facultate am început cu cabanele pe la munte. Se punea și-aici de distracție, dar ţin minte că într-un an am mâncat un frig, de ne dureau oasele. Tentativele de dans semănau mai degrabă cu niște mișcări spasmodice din cauza mușchilor încordați de frigul din ei. Era stricată centrala, iar până au reușit s-o repare, ne-a cam dispărut cheful de petrecere. Am adormit destul de repede, sub multe pături groase de lână, într-o ca

Ne vom întâlni sub stele Și vom risipi povești Ca să ne hrănim din ele Doruri de copii... firești. Ne vom întâlni sub stele Și vom râde împreună De ce-a fost și-o să mai fie, De câte lumea o să mai spună. Ne vom întâlni sub stele Și-ți voi spune în mare taină Cât de bine-i lângă tine Inima mi-o simt întreagă.

Și anul acesta, în preajma Crăciunului vom scoate frumos bradul nostru artificial din cutie și-l vom împodobi cu lumină caldă și culori vesele. Facem asta de vreo 5 ani încoace și  mai rezistă sigur și anul acesta. Este un brad bogat, verde, nici n-ai zice că nu e unul natural. Doar că nu miroase a cetină în casă, asta nu poate să ne ofere. Așa că am cumpărat anul acesta și un brăduț natural în ghiveci, împodobit frumos cu globulețe și acadele, să ne aducă în casă miros de iarnă și pădure. Doar că ce să vezi... nu miroase. Dar deloc. Nu-mi rămâne decât să improvizez ca și anul trecut și voi cumpăra două-trei crenguțe de brad, care să ne aducă în casă iz de iarnă. Motivele pentru care bradul artificial ni se potrivește nouă cel mai bine nu le voi discuta aici, nici n-are rost, are de-a face cu opțiunile noastre personale și se încadrează cel mai bine stilului nostru de viață. Sunt curioasă să aflu care este opțiunea voastră pentru Crăciun și ce brăduț alegeți să cumpărați😊 Anul trecut

Dintre toate iubirile ce mi-au ieșit în cale Eu m-am oprit la tine, atunci în asfințit. Ca să păstrez cu mine albastrul ochilor în care, Găseam doar poezie și vorbe de iubit. Și am mai vrut copii, ca mine și ca tine Și basme multe, multe, să fie de citit, Să pot să mângâi seara, în prag de adormire, Inelele rebele ce ți le-au moștenit. Tu mi-ai ieșit în cale și m-am oprit cu tine Și-am modelat în doi un zâmbet de copil, Lipind bucăți perfecte din mine și din tine Așa ca-n visul nostru, de-atunci, din asfințit. Și am născut magie, cu ochi ca de migdală Si buclele rebele ca vântul întețit, La fel ca cele care-ți cădeau ție pe umeri În seara de poveste când noi ne-am întâlnit.  

  Am vrut să-i scriu o scrisoare Moșului. Doar că, penița încăpățânată  lăsa doar urme albe pe foaia la fel de albă. Mi-am adus aminte   că nici măcar nu știu să scriu scrisori pe hârtie. Nu-mi place să cer. Dar sângele-mi gonea fericit de preaplin, ochii-mi erau îmbibați în candoarea copilului meu și pielea caldă de apropierea ta. Am simțit cum totul e de-ajuns așa cum este și orice altceva ar fi fost surplus în dragul ce-mi umplea corpul. Nu mai am ce să cer. Așa că, am tipărit sub piele o scrisoare, ca un tatuaj  cu clipele noastre împreună. Acelea în care am râs sau ne-am strâns tristețea în brațe ca să ne fie cald împreună. Și-acolo, ascunsă bine sub pielea mea albă și vie voi putea citi din ea mereu. Să pot  mulțumi că suntem.

  Îmi lipsesc iernile copilăriei, alea în care zăpada se ridica până la genunchi, când curtea blocului era plină de sănii și veselie, când ne tăvăleam prin zăpada albă până făceam țurțuri. Și chiar și așa, cu mâinile înghețate și fața îmbujorată, lăsam cu greu distracția de-afară ca să intrăm în casele calde.  Iubesc Crăciunul, cu veselia și dărnicia lui, cu puterea de a aduna oamenii împreună. Anul acesta va fi puțin altfel, dar vom trece mult mai ușor cu casa plină de lumină, culoare, miros de prăjitură proaspăt scoasă din cuptor. Și cu râs mult, ca să ne umplem sufletul pentru tot anul care urmează. Daca căutați ornamente pentru bradul de Crăciun, sau ceva care să aducă ceva nou bradului de anul acesta, am strâns într-o listă zece branduri românești, care au pregătit special pentru perioada de iarnă ornamente dichisite și deosebite. Toate handmade. Iată încă o ocazie în plus prin care ne putem susține micii producători autohtoni.  🎄  Handmade AliEva Cele mai dichisite aranjamente ș

  Lumina perfectă a  reflectoarelor, hainele strălucitoare, zâmbetele atent studiate...toate creează un miraj care ne face să credem că viața artiștilor sau a persoanelor publice, cei pe care-i vedem mereu la televizor sau în filme, este mai tot timpul formidabilă. Doar că, oricât de strălucitoare pare această lume, ea nu poate fi  photoshopată decât la suprafață. Ceea ce se ascunde sub piele și se reflectă în oglindă atunci când blitzul aparatului dispare, când nu mai e nevoie de zâmbetul perfect și de postura impecabilă, nu este întotdeauna o viață de vis. Este o viață cu suișuri și coborâșuri, uneori cu traume cărate din copilărie, multe cicatrizate deja și care-și preling mai apoi tentaculele în viața de adult.  Mi-au picat în mână două biografii. Foarte bine scrise și uneori, dureros de oneste.  Open a lui Andre Agassi si Inside Out a lui Demi Moore, sunt ca două radiografii ale unor suflete zbuciumate, ca o sternotomie publică, în care li se permite tuturor să arunce o privire. O

  Aud pași moi, calcând agale. Și-ajunge, cât să nu suspin Căci între-un dor și-o îmbrățișare Multe emoții se deschid. Aud cum se deschide ușa, Iar ochi rotunzi, ca de migdală Îmi umplu irisul cu totul Și inima mi-o ţin întreagă. Când se lipește cald si moale De-mi încălzește ziua toată, Îmi simt iar inima vitează, Și-aș cuceri o lume-întreagă.

Când m-ai privit azi,  după ani de înstrăinare, am revăzut ridurile acelea fine care se desenau vioi la colțurile ochilor tăi atunci când îmi vorbeau fericiți. Când m-ai privit azi, după mulți ani de înstrăinare, n-ai irosit vorbe din cele ce se puteau spune. Mi-ai șoptit din nou doar cu privirea toate cuvintele prin care-mi plăcea să mă privești. Și m-am văzut din nou frumoasă. Când m-ai privit azi, după atâția ani de înstrăinare, m-am regăsit, ca atunci, în lumina vie din ochii tăi. Și mi-a plăcut din nou de mine, în toate acele feluri în care uitasem, că adoram cândva să-mi placă.

  Tânjim cu toții după câteva minute în care să putem respira în voie, în care să ne simțim pieptul cum se umple liber de aer, eliberat de strânsoarea aia dintre coaste care-ți spune că mai e încă ceva rămas neterminat și uite că timpul e iar târziu și iar n-am bifat tot ceea ce mi-am propus. Oare cum o fi să-ți fie mintea liberă de toate gândurile astea, să plutească undeva deasupra ta, unde nu e zgomot și nici un lucru rămas nefăcut. Adevărul e că viața ne e modelată de o stimulare continuă. Iar când dăm față în față cu liniștea, nu ne prea descurcăm cu ea. N-o recunoaștem, ne apasă și ne e incomod s-o privim direct în față fără a ști ce să-i spunem. Nu ne mai pricepem să nu facem nimic. Gândiți-vă cât de incomod vă simțiți când, în mijlocul unei discuții, apare o pauză. Dacă se întrerupe internetul, ne enervăm sau intrăm în panică. De cum ne trezim răsfoim paginile internetului, la micul dejun ascultăm știrile, facem sport cu muzica în urechi, în tren citim o carte sau ascultăm ceva

Ieri a fost o zi fără vreme. Luni nu s-a putut hotărî dacă mai vrea să se alinte puțin în raze târzii de soare sau să-și pună șosete moi și să se învelească în plapumă groasă. A scăldat cu picături reci de ploaie, încât a trebuit să-mi scot umbrela ca să nu mă atingă tristețea ei, ca apoi să înceapă să se alinte. A fost chiar șugubeață, încât i-am uitat pentru moment nazurile. Mă molipsise și pe mine cu starea ei senină și caldă, ba chiar mi-a devenit dragă și i-am intrat în joc numai s-o păstrez cât mai mult în stare asta și să nu se amărască din nou. Dar s-a perpelit mai spre seară și n-a mai fost chip s-o dregi. O fi femeie, îmi spun amuzată, dar las gândul ăsta pentru mine, să n-ajungă în urechi străine, că tare s-ar mai bucura la o asemenea ironie. M-am născut toamna, cred că tot o zi sucită ca asta, că altfel nu-mi pot explica melancolia. Cu toate că, parcă se zice că oamenii născuți toamna sunt printre cei mai veseli. O fi adevărat, pot confirma asta doar prin prisma oamenilor n

Haideți să vorbim din nou despre lucrurile frumoase pe care le găsim în România. Că nu-s puține. Fiindcă vom vorbi despre bijuterii, articolul acesta este adresat în special femeilor.  Dar și domnii și-ar putea lua puțin răgaz, să răsfoiască virtual printre aceste opt branduri românești de bijuterii handmade și să-și bucure cu un cadou unicat femeile din viața lor. Psssst, nu uitați că se apropie Crăciunul! 🌲🎅 Contemporia Prima bijuterie pe care mi-am cumpărat-o de la un brand autohton a fost o creație Contemporia .   Inelul color drop  din colecția Chic Drops, un inel delicat, cu o piatr ă  mic ă  de peridot, despre care am aflat mai apoi c ă  este piatra verde a succesului și a fericirii. Mi-e tare drag și acum.   sursa foto: https://contemporia.ro Ioana Streza și Alex Burlacu sunt cei doi designeri care stau în spatele creațiilor Contemporia. Fiecare bijuterie este realizat ă  manual, în serie mic ă  sau unicat, din aur, argint, pietre prețioase și semiprețioase, prin tehnici care

  -De ce ești tristă mami? Te gândești la oamenii care sunt pe nori?  Acesta a fost cel mai plastic mod în care am știut noi a-i explica copilului de ce, pe unii oameni dragi, nu-i vom mai revedea niciodată. Mulți, mult prea mulți dintre cei pe care-i cunosc s-au urcat pe nori pufoși și albi și se încăpățânează să rămână acolo. Iar noi, cei rămași aici jos, ne întindem gâturile în sus spre cer, poate, poate le întâlnim privirea, atunci când si-o coboară spre noi. Ar fi de-ajuns. Chiar și atât ar fi de-ajuns pentru a mai lipi un plasture peste rana deschisă. Poate dorul s-ar mai astâmpăra, e însă doar o bănuială. Căci  oricât am sfredelit până acum cerul cu privirea, eu încă n-am primit răspuns. Voi mai aștepta, iar până atunci nu-mi rămâne decât să continui să trăiesc cu dorul asta strâns între coaste, de mă mir că încă mai pot respira.  Si-așa încerci s-alini dorul, cu ochii opintiți în cerul albastru. Nu va mai fi nicicând la fel, nici acum, nici mai încolo. Nici n-o să doară mai puț

  Ne-am mutat în Germania în 2010. E înspăimântător cum trec anii, mai ales când îi vezi așternuți pe hârtie. Pentru mine, acomodarea, perioada aceea care a fost nevoie să treacă ca totul să capete cât de cât iz de acasă, a durat vreo patru ani. Ani în care am plâns mult si îmi amăgeam dorul de casă împărțind viitorul în luni. Încă patru luni, apoi încă șase, până s-au adunat toate în ani. Cam patru la număr, după care a început să se proiecteze în contururi tot mai clare, viitorul nostru aici.    Motivele care ne-au dozat curajul sau inconștiența în aceasta decizie (despre care voi povesti altă dată) au ținut de demnitatea noastră și nu de ambiții bănești.  Când te așezi într-o altă țară, alta față de cea în care ai crescut și cu ale cărei cusururi crezi că ești familiarizat, pe ai cărei oameni ai impresia că-i cunoști, o iei din nou de la capăt. Lângă alți oameni și alte hibe, într-un sistem cu o altă orânduire. Cea mai copleșitoare a fost la început mentalitatea oamenilor, de multe

Există câteva lucruri pe lumea asta care mă irită instantaneu. Aroganța și ignoranța sunt două dintre ele. Îmi vine în minte și violența, doar că asta n-are de-a face cu povestea de azi.  Mai știu despre mine și că sunt o fire impulsivă, în suferință acută de sindromul salvatorului. Iar uneori aceste simptome se manifestă atât de rapid, încât nu-i dă răgaz părții raționale a creierului nici să-și suflece mânecile. Sistemul meu limbic e la putere, se pare. Ei, și ca să-l mai astâmpăr, când văd că începe să fumege, de teama de a nu cădea în decizii necugetate și iraționale, îl limpezesc puțin în duș rece. Închipuit bineînțeles, ca să mai astâmpere din înflăcărare. Dacă se stinge fumul e semn c-a fost alarmă falsă, dar dacă nu.... Când eram eu copil și prin casa părinților mei apăreau tot felul de musafiri, unii mai prieteni, alții mai puțin, printre ei se regăseau uneori un soi de adulți care mă scoteau din sărite. E adevărat că discuțiile adulților pot fi uneori fascinante, mai ales cân

Inspiră. Expiră. Asta repetă continuu mintea mea,  de când a observat  că nici la asta nu se mai pricepe prea bine. Am descoperit asta acum, de curând când te-am întâlnit pe strada aia strâmtă și rece din sufletul meu. Nu știu daca ai intuit atunci, sau poate nici măcar nu te-a interesat, dar nu prea mai era loc pe-acolo pentru un pas străin. Așa credeam. Acum inspiră, apoi expiră. Parcă așa am văzut în filmul de pe YouTube în care cică îți recapeți echilibrul sentimental sau mintal. Sau de care e nevoie. Că cine mai credea în lumea asta Că-i de-ajuns doar o privire vagaboandă - așa cum ai făcut tu cu mine-, să-mi răstoarne retrograd fiziologia. Doar inspiră și expiră ritmic. E important s-o faci corect, Să-ți rămână măcar mintea limpede Ca să nu devină sclava acelor fluturi amețiți care au luat-o razna prin inima ta. Cum s-o lași abandonată, pe deasupra și amorezată și să-i mai și ceri apoi să bată ritmic,  ca și cum n-ar fi nimic. Așa că, rămâi consecventă și concentrată pe respirați

Eram studentă, prin anul patru să tot fi fost. Răcită cobză în miez de vară, că deh, doar neînțeleșii răcesc vara, cu ochii injectați, nasul stacojiu și un carusel în loc de cap, rotindu-se perseverent in traiectorii elipsoidale. O adevărată revelație pentru privit. Voiam doar să ajung acasă, sub plapumă, cu un ceai fierbinte în mână, un paracetamol în stomac și să trag un pui sănătos de somn. Răzbisem la cursul de dimineață, mi-e până acum încă neclar ce-oi fi căutat eu acolo în starea aia, dar cu acea exaltare de ambiție îmi și încheiam socotelile pentru ziua aia. Voiam acasă, căldură, somn. Mă despart de colegele mele, caut țintit un taxi. Găsit. În fața mea, mai multe mașini crem aliniate ascultător una după alta, așteptând clienți noi. Adică pe mine. Dar pe care să-l aleg? Mă îndrept spre cea mai apropiată dintre ele, de la al cărei geam deschis se zărea un domn binevoitor. Salvarea mea, mi-am spus. -Sunteţi liber? îl întreb eu, gata, gata să dau năvală pe unul din locurile din sp

Timpul, timpul, timpul...cel mai constant concurent și inamic din viața mea. Și-asta de când mă știu. Mereu grăbit și întotdeauna prea puțin. Chiar dacă până acum n-am ieșit nici măcar o singură dată învingătoare în cursa asta cot la cot, tot nu m-am învățat minte. Daaar, cu scorpionii n-o scoți ușor la capăt (Yes... I'm a scorpio 😉♏). Am totuși cinci ași în mânecă, cu care încerc să trag de el cât pot, să-l derutez, astfel încât să reușesc să îndes într-o zi - întotdeauna prea scurtă, toate nevoile mele - întotdeauna prea multe. Alu ngați  hoții de timp După ce am urmărit The social dilemma , primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi dezinstalez de pe telefon câteva aplicații, inclusiv Facebook. Am sesizat chiar din ziua următoare cu cât timp în plus m-am cadorisit. Cele cinci minute acum și încă zece minute mai încolo care mă ispiteau atunci când voiam să fac o pauză scurtă, în care doar dădeam scroll pentru o știre sau ce se mai întâmpla nou în lumea virtuală, s-au comprimat

M-ai trădat, timpule! Prin ochii mei curioși de copil, cu pașii mici, dar curajoși pentru lumea asta mare, credeam că timpul e îndestulat pentru joacă. Dar te-ai grăbit. Și ai făcut să mă ridic mare, Să mi se adune griji care mi-au încetinit pașii.  I-au făcut mai precauți. Iar ochii au început să mi se lovească în tot mai multe umbre aspre, ce-au lăsat urme cu îndoială pe candoarea lor. Mai lasă-mă un pic așa!  să-mi fie doar joacă, râs și ochi curioși - te-am rugat. Dar n-ai vrut și m-ai făcut degrabă om mare.  M-ai cam grăbit, timpule! Și totuși, te-ai îndurat cândva de mine, ai vrut să-mi fii din nou puțin prieten. Atunci mi-ai trimis ochi jucăuși de migdala și zâmbet plin de toată candoarea din lume ca să-mi facă din nou inima mare și netedă și plină de lumină. Pentru încă o vreme, Care va trece la fel de grăbită la vale cărând cu ea dor de părinte si amintiri decolorate. Mă cam amăgești, timpule!

De fiecare dată când văd o campanie de strângere de fonduri pentru un copil, inima îmi îngheață. Nu suntem mai speciali fiindcă nu ni se întâmplă nouă, nu suntem nici mai buni, nici mai frumoși, nici mai nicicum. Ci doar mai norocoși. Foarte norocoși că nu suntem noi în povestea aia, că avem o șansă neprețuită că povestea nu e a noastră.  Cu frica nu te pui. Îți înmoaie genunchii, îți oprește respirația, uneori te desfigurează. Te coboară mic de tot într-un neant. Și din acest punct, continuarea depinde de fiecare. Sunt oameni pe care frica îi îngenunchează și rămân acolo. Jos, fără putere, fără speranță. Dar există oameni care, după ce s-au frânt pe genunchi, s-au oprit din cădere, au ales să se ridice, să devină din nou înalți și puternici. Frica scoate din unii oameni o putere pe care nu credeau că ar fi capabili să o posede vreodată. Îmi vin aici în minte exact acei părinți de care spuneam mai sus, munți de voință și stânci de putere care se iau la trântă cu toată nedreptatea ce în

Am învățat să scriu povești de la tine. Îmi plăcea cum vibra ecoul cuvintelor lor sub pielea mea atunci când erau vorbite de tine. E drept că mă și nelinișteam uneori,  atunci când mintea ta părea că uită de mine și se rătăcea printre ele. Dar asta se întâmpla doar pentru fracțiuni de secundă Și vedeam apoi, din nou, licărirea albastră din ochii tăi îndrăgostiți. Și mi-era bine din nou. Și cald, și ecou sub piele. Așa am prins eu drag de ele. Dar atunci când n-ai mai fost acolo iar eu aveam nevoie de magie  și de licăriri albastre din ochi îndrăgostiți, am început să mi le scriu singură. Ca mai apoi, să ți le povestesc în gând ție.

  Resimt din când în când acelaşi gust amar, Un gust decolorat de amintire, Emoții diluate de trecut, O urma ștearsă de iubire. Cum de-am lăsat-o să dispară așa nepăsători...să fii fost tu sau, oare am fost eu? Cea care a uitat să vina-n acea seară, Cel ce-a cotit grăbit în drumul său? Cum de-am lăsat-o să se stingă rece Fără să-i dăm măcar un apogeu sau fără să-i schițăm, măcar grăbit, poveste? Te-întrebi și tu, oare, cum ar fi fost să fie Așa cum o mai fac, din când în când, și eu?

Se zbat fluturi în pieptul meu Când ochii tăi mă îmbrățișează, Îmi dansează emoții-n glas când și gura ta visează. Dansează fluturi în pieptul meu Când mâini mici și jucăușe Îmi răpesc sufletul-mi tot și-l hrănesc cu turtă-dulce. Cântă fluturi în pieptul meu Când un răsărit tresare, Când resimt în asfințit doar o fericire mare.

  Te-am pierdut în întuneric Căci erai așa tăcut Și-am uitat s-aprind lumina să te văd, să te sărut. Dar sărutul meu te doare căci nu spune va urma. El te vrea doar pentru mine, însă mâine voi pleca. Și-ai să plângi că, știi prea bine, nimeni nu va mai putea să sărute și să râdă, cum o face gura mea. Vreau s-aprind o lumânare Dar te văd cum plângi. Și tac. Nu, nu pot să plec acum Când mi-ai devenit prea drag.